Florinel Agafiţei: „Semnificaţia metafizică a florii în creaţia eminesciană”

Nu ştim să existe vreun studiu privitor la semnificaţia metafizică a florii în creaţia poetului M.Eminescu; mărturisim aici că, din lecturile noastre, care nu sunt multe, dar nici puţine, nu am întâlnit o asemenea preocupare, un asemenea demers. De aceea am considerat că o atare încercare poate deveni interesantă o dată cu detectarea sensurilor ascunse, criptate, ale mesajelor florale, degajate din versurile şi proza eminesciană.

Nu mică ne-a fost mirarea când am putut constata, recitind cu scop determinat opera poetului, că florile creează, practic, o grădină a Semiramidei, supraetajată, abundentă, vioaie în cele mai multe ipostaze, plăcut parfumată cu esenţe ce bântuie dinspre un Orient balsamatic, şi arareori traversată de umbrele tristeţii.

Astfel, am găsit adeseori pajişti cu flori, imense pajişti, nedefinite, aşa cum sunt şi erau, probabil, cele din văile Bucovinei specifice copilăriei poetului, misterioase pete divers colorate, care-şi deschideau într-o tăcere cosmică, spre bolta cerului, corolele lor pline de pulsaţiunea vieţii, de seva parfumului încă nenăscut; am aflat însă şi flori, ce coboară în versurile scrise la ceas de taină, din timpuri şi spaţii imemoriale, ascunzând în frageda lor corolă, miresme ameţitoare tocmai de la Gangele măreţ.

Am avut curiozitatea întocmirii unei liste cu speciile de flori prezente în versurile poetului; aşa am putut observa că nuferii, trandafirii, macii, viorelele, florile-albastre, (poate flori de “nu mă uita”) liliecii, romaniţele, florile de cireş, florile de tei, abundă în poezii precum: Să fie sara-n asfinţit, Stau în cerdacul tău, Stelele-n cer, Fiind băiet păduri cutreieram, Rime alegorice, Dacă treci râul Selenei, Memento mori, Frumoasă-i, Kamadeva, Criticilor mei, Somnoroase păsărele, Când amintirile, Luceafărul, Călin, Freamăt de codru, Atât de fragedă, Pe aceeaşi ulicioară, Povestea teiului, Povestea codrului, Strigoii, Dorinţa, Lacul, Crăiasa din poveşti, Făt-Frumos din tei, Floare albastră, La Heliade, La Bucovina, Din străinătate, Fata-n grădina de aur, şi exemplele ar putea continua. Fără îndoială că ne-am întrebat de unde provine leit-motivul florii în creaţia eminesciană: din sensibilitatea recunoscută a poetului în faţa lucrurilor gingaşe? Să fie influenţa curentului romantic, curent care prin ideile sale a îndemnat omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre ceea ce este creaţie a lui Dumnezeu, deci spre perfecţiune? Să fie influenţa lecturilor orientale, unde acţiunile marilor purane şi poeme precum Ramayana sau drama Şakuntala se desfăşoară adeseori în sânul protector al naturii, înverzite şi înflorite, străbătută de fiorul unui paradis pierdut? Nimic din toate acestea sau toate la un loc? Este greu de aflat sursa inspiratoare în acest caz cu exactitate, dar putem spune că floarea şi florile, în general, au constituit o prezenţă obişnuită în viaţa poetului, care de mic a avut prilejul să fie sedus de misterul acestora, urmare, mai ales a cutreierării pădurilor şi văilor parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean.

Ceea ce ne interesează pe noi este modul în care a utilizat poetul floarea în creaţiile sale, ce loc ocupă aceasta, cum conturează sau şterge, aparent, esenţa gândurilor eminesciene, cum se antropomorfizează această minune a lumii, cum participă atât la bucuria şi suferinţa poetului, cât şi la miracolul răsăritului de soare ori al tăcerii profunde, metafizice, lăsată o dată cu prima geană a nopţii peste pământul obosit.

Înainte de toate însă, ţinem să facem precizarea că folosirea florilor, ca simboluri, reprezintă o practică obişnuită şi cunoscută din cele mai vechi timpuri. Nu numai floarea în sine ci şi culoarea acesteia dezvoltă anumite semnificaţii, a căror valoare este conţinută în numeroase tradiţii, fenomenul în sine fiind destul de complex pentru a putea avea pretenţia epuizării sale în puţinele rânduri de faţă. În tradiţia populară românească, perpetuată până în zilele noastre, florile, anumite flori, presupun şi transmit un mesaj. Iată câteva din cele mai cunoscute: trandafirul de culoare roşie exprimă sentimentul aprins, năvalnic, al iubirii; trandafirul alb semnifică puritatea persoanei care-l primeşte; trandafirul galben presupune gelozie. Fără îndoială că, întrucât ne aflăm în lumea hermeneuticii, orice obiect, fenomen, floare, poate avea sensuri diferite în manifestările sale simbolice, de ordin secundar, greu detectabile în deplinătatea sensurilor ce le exprimă, funcţie de situaţie, de context. În linii mari, floarea poate dezvolta următoarele semnificaţii: floarea – simbol al dezvoltării, al manifestării; floarea – principiul activ, feminin, al dezvoltării; floarea – zeiţa care reprezintă cultul agrarian, al gliei din care răsar plantele, al fecundităţii, zeitatea care dăruieşte oamenilor prosperitate, viaţă lungă şi îmbelşugată, nepieritoare şi de o frumuseţe nepământeană, aşa cum se vorbeşte în marile imnuri vedice, din îndepărtatul Orient.

Zeitatea orientală la care vom face referire foarte pe scurt, are ca reprezentare floarea de lotus, ea fiind închipuită şezând sau, pur şi simplu, stând în picioare şi se numeşte Zeiţa Lotus. Multiplele semnificaţii ce le dezvoltă floarea de lotus, atât din punct de vedere exoteric precum şi ezoteric, ne arată cât de complicată poate rămâne descifrarea tuturor sensurilor ce le dezvoltă lotusul; astfel, dacă discutăm doar aspectul exoteric, atunci lotusul apare în explicaţiile ce ţin de creaţie în sens larg. Ea este floarea care se naşte din buricul lui Narayana, cel ce stă întins pe Apele primordiale; însăşi floarea de lotus este pământul întins pe aceleaşi ape, dar în acelaşi timp reprezintă suportul întregului Univers. (Pentru conformitate a se vedea Taittiriya-Samhita Sv.p.1, 3 precum şi Sayana R.V. VI.,p.16,13). Al doilea plan, în care funcţionează simbolul florii lotusului, este acela spiritual. Dacă prima creaţie are loc dincoace de soare, adică sub incidenţa spaţiului şi timpului istoric, a doua creaţie, cea spirituală, porneşte tocmai de aici, din spaţiul lăuntric al inimii, acolo unde se petrece regăsirea realităţii noastre lăuntrice, aflarea celui care tăinuieşte în spaţiul cel mai adânc al inimii, respectiv a regelui universului, a Domnului atotstăpânitor. Numai în lotusul inimii se poate împlini principiul imaculat aflat la baza existenţei tuturor celor ce sunt cum că sunt şi a celor ce nu sunt cum că nu sunt. E clar că în Orient floarea de lotus este floarea-simbol prin excelenţă, sortită unei existenţe deosebite, ea răsărind şi trăind pe întinsele ape, aidoma, am putea zice, nuferilor de la noi, care chiar dacă apar pe mlaştini, îşi menţin corola albă, pură, intactă. Altfel spus, chiar dacă spiritul este creatorul acestei lumi, el se află cuprins în ea atât de mult cât se găseşte lotusul atins de ape, sau nufărul de tremurul mlaştinilor. Atingerea este aparentă. Conştientizarea acestui fapt în soteriologiile indiene are valoarea izbăvirii absolute. Dar la Eminescu, ce rol îndeplinesc florile?

La fel ca şi în simbolismul specific cugetării asiatice, orientale, florile lui Eminescu îşi schimbă semnificaţia funcţie de contextul în care au fost întrebuinţate. Să luăm câteva exemple. În poezia Din străinătate poetul exprimă nostalgia specifică românului aflat departe de casă, de locurile natale: “Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară… Aş vrea să am o casă tăcută, mititucă,/În valea mea natală ce undula de flori”. Fără îndoială că sentimentul de dor este cel care iese în evidenţă, dar florile vin ca o alinare a imaginii de mult timp nevăzute, unduind misterioase parfumuri. La Eminescu natura este percepută ca ritm, ca unduire, ca mişcare, ca existenţă iluzorie. Ceea ce este acum, poate foarte bine să nu mai fie în fracţiunea de secundă următoare, iar acest joc de-a existenţa, care este nefiind, nu ne poate duce decât la principiul indian al Māyei, acela care precizează că tot ceea ce ne înconjoară este numai iluzie şi nimic altceva. Văi în flori apar şi-n poezia La Bucovina în timp ce prezenţe Selenară tremură pe fundalul brun al bolţii cerului. Melancolia caracteristică romanticilor, dar mai mult decât specifică la Eminescu, se împleteşte cu patosul cosmogonic, astfel încât, aşa cum vom vedea mai încolo, mijlocitoarele între sentimentele şi trăirile marelui poet şi ceea ce se află ascuns în lucruri, dincolo de acestea, vor fi aceleaşi flori. La Eminescu metafora cea mai clară, care exprimă lumea relativă ca simbol al Absolutului, este floarea; aceasta, prin lujerul său drept şi corola care pulsează permanent, ziua, la deschiderea zorilor şi noaptea la stingerea luminii pe bolta cerească, este receptacolul cel mai potrivit al tuturor mesajelor primite din înaltul văzduhului, dar în acelaşi timp şi emiţătorul lor spre lumea terestră. Influxurile extrem de subtile degajate de flori le poate percepe şi transpune ca atare numai o fire de poet şi o minte de filosof. Şi cum ideea de absolut este solidară cu acea de simbol, nu vedem de ce n-am putea privi floarea din creaţia eminesciană drept intermediar între planul mundan şi cel supramundan, între realitatea imediată şi aceea transcendentală, între sentiment şi raţiune, sau între raţional şi iraţional. Aşa cum am precizat, la Eminescu natura este înţeleasă ca ritm: “Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă/Tresărind în cercuri albe/El cutremură o barcă”. Dar orice ritm este înţeles în spiritualitatea orientală (izvor de inspiraţie,fără dubii,a poetului) ca o trecere de la unitatea absolută la pluralitatea formelor în expansiune şi deplină manifestare transformatoare de lucruri şi noi fenomene, de stări ce nu au mai existat şi nu vor mai exista pe acelaşi plan al intensităţii de trăire şi cunoaştere intelectuală etc. Conştiinţa lui Eminescu a perceput existenţa ca ritm sonor, ca val unduitor, ca viers de pasăre, ca închidere sau deschidere corolară, ca puls şi bătaie a inimii, ca plimbare a lunii pe cer, ca zbatere a aştrilor în tării, ca lumină rece a Luceafărului, ca somn şi ca stare de nesomn, iar toate acestea sunt de aceeaşi esenţă cu naşterea şi expansiunea lumilor din momentul iniţial al creaţiei, al parcurgerii întregii existenţe până în clipa hotărâtoare de dinaintea resorbirii universului în unitatea fiinţei supreme, adică tocmai din punctul originar de unde a purces. Asemenea parcurs cosmic, naştere, existenţă, moarte, renaştere, aşa cum este prezentat în gândirea orientală, se regăseşte şi la Eminescu, unde lirismul acestuia cuprinde sacralitatea lumii nu prin tensiunea pozitivului cu negativul ci prin dialectica specifică simbolului florii. Natura continuă să fie parte participantă a sentimentelor îndrăgostitului, manifestându-se prin ritm, prin aceeaşi curgere tremurată, născătoare de unde subtile, atât în atmosferă cât şi în inima celui prins în mrejele arhicunoscute ale lui Kama, zeul iubirii din mitologia hindusă: Pe genunchii mei şedea-vei/Vom fi singuri singurei/Iar în păr înfiorate/Or să-ţi cadă flori de tei.”(Dorinţa). Imaginea de basm, de ireal, de participare la un eveniment ce are loc pe pământ, dar care pare că se petrece într-un spaţiu şi timp situat dincolo de lumea obişnuită, se desfăşoară în Călin: “De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint./Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, /Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/Împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare/A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare”. Natura nu numai că este în plină expansiune, dar este şi însufleţită aşa cum este ea în mitologiile hinduse, ascunzând în spatele realităţii imediate pulsaţiunea Realităţii Ultime, ce face ca totul să fie, să existe, să palpite, să se mişte spre direcţii pe care numai le putem bănui. Aceeaşi lume tainică revine în poezia Povestea codrului:Peste flori, ce cresc în umbră,/Lângă ape pe potici,/vezi bejănii de albine,/Armii grele de furnici…”. Chiar dacă valoarea simbolică a ideii de ritm se leagă de floare-flori, în creaţia eminesciană registrul se îmbogăţeşte şi cu alte elemente ce contribuie la conturarea aceluiaşi univers în expansiune: furnici care se deplasează, albine care zboară din corolă în corolă, ape ce sar zburdalnice peste pietre anume aşezate în calea lor, pentru ca dansul acestora să fie mai spectaculos, mai impresionant ochiului şi auzului, o mulţime de insecte şi vietăţi, mici mamifere întregesc spectacolul unei lumi care are un ritm propriu de vieţuire, departe de cel al lumii specifice omului, un ritm misterios, ascuns, plăcut, care te poartă cu gândul spre copilărie, pentru că, în definitiv, tot ceea ce este mic şi nevinovat duce mintea omului spre zilele fericite ale copilăriei. Dar la Eminescu sentimentul oarecum abstract al ritmurilor nu reprezintă o simplă descriere aproape picturală a ceea ce se întâmplă în natură ci are un conţinut simbolic sensibil mai cuprinzător, subliniată de A.Pleşu ca fiind parte a unei estetici a melancoliei.(Vezi Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Bucureşti, 1980). Eminescu vede lumea, în poeziile amintite la începutul acestui demers al nostru, drept supremă transfigurare a unei existenţe în care uimirea şi bucuria îşi fac loc în înţelegerea posterioară perceperii a tot ceea ce ne înconjoară, a tot ceea ce ne dă sens; este bucuria prezentă prin versuri în faţa sacrului manifestat în multitudine de forme, dar a cărui esenţă a perceput-o poetul cel mai bine în flori, căci sacrul nu poate fi decât ritm sensibil, parfum paradisiac revărsat în torente peste o lume ideală, neatinsă decât de ochiul omului, aşa cum sunt majoritatea spaţiilor create de poet în versurile sale: păduri pline de verdeaţă, unde florile-şi deschid corolele spre a lăsa albinele să le soarbă nectarul coborât din soare, lacuri izolate ochiului curios al trecătorului, alei bântuite de flori de tei ce cad rânduri-rânduri.

Eminescu este aidoma vrăjitorului de la capătul curcubeului care creează lumea recreînd-o: el este artizanul cosmosului misterios, magic, unde valurile, parfumurile florilor, unduirea trestiilor, aplecarea nevinovată şi inconştientă a ierbii, bătaia aripilor fluturilor, cântecul greierilor, alcătuiesc în mic ceea ce există în mare, dincolo de planul acestei lumi, undeva unde totul este fără moarte, aidoma basmelor noastre unde se vorbeşte de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi din nou vom ajunge, aşa cum am mai subliniat şi în alte scrieri ale noastre (Vezi articolele apărute sub semnătura noastră în revista Salonul Literar, perioada 1999-2000) la ideea paradisului pierdut, la nostalgia acestuia, manifestată şi în creaţia eminesciană. Faptul că Eminescu este conştient de simbolismul la care facem referire o dovedeşte şi în versurile: “Şi apele mişcă în păture plane/În funduri visează a lumii icoane”. Acest lucru este prezent şi-n Povestea teiului: “Dar prin codri ea pătrunde/Lângă teiul vechi şi sfânt,/ce cu flori pân-în pământ/Un izvor vrăjit ascunde”. Gingăşia naturii pogoară în viziunea despre fiinţa iubită pe care n-o poate atinge pentru că, aşa cum se poate ofili o floare în mâinile nerăbdătoare ale unui om, tot aşa s-ar putea prăpădi însăşi aleasa inimii, răsărită în cale-i ca o minune venită din spaţii nepământene, tot aşa cum şi floarea de cireş este născută din voinţi mai presus de priceperea limitată a omului: “Atât de fragedă, te-asameni/Cu floarea albă de cireş/Şi ca un înger dintre oameni/În calea vieţii mele ieşi”. Erosul însuşi contribuie astfel la deplasarea ascensională către unitatea primordială, către absolut. La Eminescu, în afara planului cunoscut al erosului trăit obişnuit şi prin experienţa carnalului, există şi un alt plan ce ţine de un eros trăit la un nivel transcendental, absolut, acolo unde pozitivul se îmbină cu negativul, unde îngerul este parte a demoniacului. Fără îndoială discuţia ar putea fi plasată în planul androginiei, unde însuşi androginul este receptat ca ideal de perfecţiune.

În poezia Frumoasă-i, fondul rezonant este acelaşi, al unui paradis pierdut, după care tânjeşte poetul în versurile multor poezii ale sale, un paradis în doi, unde să existe doar el cu iubita, departe de lumea meschină, bârfitoare, clevetitoare, un paradis pe care ştie că nu-l va dobândi niciodată: “De-acolo cu ochiul uimit/Eu caut colo-n răsărit/Şi caut cu sufletul dus/La cerul pierdut în apus./Cobor apoi stânca în jos, /Mă culc între flori cu miros,/Ascult la al valului cânt,/La geamătul dulce de vânt. /Natura de jur-împrejur, / Pe sus e o boltă de-azur, /Pe jos e un verde covor,/Ţesut cu mii de tinere flori”. În Memento mori, natura şi florile prind dimensiuni de neînchipuit, seva vieţii ascunsă în firavele tulpini născând dorinţi vulcanice, devastatoare, căci unde s-au mai văzut : “…păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,/Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,/ Presărate cu lune înfoiete ce s-aprind;/ Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă, /Ale rozelor lumine împle stânca cu roşeaţă,/Ale crinilor potire sunt ca urne de argint./ Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave/Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,/ Zidite din nălucire, din colori şi din miros,/ Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,/ Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,/A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos”. Legătura dintre efemer şi şi absolut se realizează în ascuns, prin intermediul unei naturi a cărei prezenţă se justifică prin însăşi menirea care o are: aceea de a face spiritul să înţeleagă că tot ceea ce este în jurul său, chiar dacă-l impresionează, nu-l poate ţine captiv. Drumul său rămâne unul şi etern acelaşi: de a-şi construi din amăgirea acestei lumi suportul evadării înspre acel univers realmente nealterat şi nealterabil, spre acel esse fără predicate, acolo unde liniştea absolută este asemănătoare, dar nu identică, aceleia din interiorul florilor adormite: “Doar izvoarele suspină,/Pe cînd codrul negru tace;/Dorm şi florile-n grădină-/Dormi în pace!” Noaptea cosmică, în care se reincumbă periodic universul, manifestat un număr impresionant de evi, este aceea care-ţi asigură liniştea mult căutată: e liniştea profundă, în care până şi florile dorm adânc, somn profund, somn fără vise, nenăscător de spaime sau de fericiri amăgitoare.

Filonul fundamental al romantismului este sacralitatea acestei lumi, iar aceasta este surprinsă conceptual în versurile lui Eminescu în modul cel mai autentic şi profund, coparticipantă reactualizării viziunii antice asupra lumii fiind simbolul florii de pretutindeni, floare ce devine emblema visului, mitului, fantasticului.

prof. dr. Florinel Agafiţei

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: