Interviu cu prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN

 1. A.B.: După cum anunţam încă din numărul din oct.-nov., revista noastră, CONTRAATAC, îşi face un punct de onoare din a refuza să se arate nerecunoscătoare, faţă de personalităţile de excepţie ale Adjudului – personalităţi care au marcat profund cultura română, din ultimii 10-15  ani    personalităţi dintre care face parte şi domnul prof. univ. dr. Constantin FROSIN.

Stimate domnule Constantin FROSIN (am fost colegi de cancelarie, suntem buni prieteni, dar permiteţi-mi să nu mă prevalez de acest lucru –  aşa că doresc să stabilim, printre “regulile jocului”, şi următoarea:  să păstrăm, în paginile acestei reviste, nu din fariseism, ci din respect, atât faţă de personalitatea dumneavoastră de excepţie,  cât şi  faţă de cititorii noştri – apelativele şi formulele de reverenţă) – deci, stimate domnule Constantin FROSIN, laurii care vă înconjoară fruntea sunt atât de preţioşi, dar şi atât de mulţi, aproape că aş zice : stufoşi!!! (amintesc aici doar o infimă parte dintre ei  – restul, vor fi evidenţiaţi, pe cât posibil, în materialul de după acest interviu, de la rubrica Personalităţi contemporane ale Adjudului: Ofiţer al Ordinului Naţional Francez al Laurilor Academici, Cavaler al Ordinului Naţional Francez al Artelor şi Literelor, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor Franţei, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Asociaţiei Scriitorilor de Expresie Franceză, membru de Onoare al Asociaţiei EUROPOÉSIE, din Paris, al Asociaţiei LA PLUME ET LE PINCEAU, din Belgia, Medaliat cu Aur al Academiei Internaţionale din Luteţia şi deţinător al Medaliei pentru Răspândirea Culturii, acordată de Renaşterea Franceză, Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Traducătorilor Profesionişti din România etc. etc. etc.) – încât copleşesc, fie şi numai prin enunţarea lor, pe oricare om, chiar şi de minimă cultură, din România. Cum vă explicaţi, totuşi, că tocmai aici, în Vrancea – şi, mai cu seamă, în Adjud – numele dvs. este relativ puţin cunoscut (în ciuda chiar a laurilor, atât de deplin meritaţi, pe care Primăria Adjudului, prin domnul Primar ing. C. Armencea, vi i-a oferit, prin acordarea titlului de “Cetăţean de Onoare al Adjudului”) – comparativ cu meritele excepţionale şi cu recunoaşterile şi recompensele INTERNAŢIONALE (Franţa  – dar şi Belgia valonă! – etern şi preaplecat recunoscătoare !!!) ?! Aş îndrăzni să afirm că nici măcar recunoaşterile în plan naţional nu sunt pe măsura celor internaţionale…De ce atâta semi-indiferenţă jenantă, când dvs. aţi făcut, în primul rând, României, servicii excepţionale  – traducând, în franceză, scriitori români de o valoare, dar, mai cu seamă, de o dificultate de traducere a textelor !!!  – absolut descurajatoare, pentru oricare traducător obişnuit – precum Eminescu, Ion Barbu, Urmuz, Caragiale, Marin Sorescu… ?! Cum explicaţi acest fenomen aberant, care-i face de ruşine pe români – sau măcar pe cei responsabili, prin aura lor intelectuală, culturală ori politică  – de atragerea atenţiei asupra personalităţilor benefice naţiei noastre şi de cultivarea respectului faţă de binefăcătorii şi binecuvântătorii neamului nostru, într-un anumit moment al istoriei lui ?

 

…La francezi se vorbeşte de coşul cu crabi: le panier de crabes, unde se întâmplă cam aşa :  când unul din crabi vrea să evadeze din coş, ceilalţi îl apucă cu cleştii şi-l trag înapoi în coş… Ca nu cumva să aibă o soartă mai bună, să nu le-o ia înainte…

 

 

C.F.: Ei bine, stimate Coleg si Prieten, nu voi răspunde cu deja clasicul truism: “Nimeni nu-i profet în ţara lui”… Voi încerca, într-o primă fază, un nevinovat joc de cuvinte: Vrancea e judeţul unde o fostă consoană surdă: F, a devenit una tare de tot (de cap, de urechi, nu se ştie încă precis…), altfel s-ar fi putut întrezări ceva asemănări, mai mult sau mai puţin izbitoare cu fruncea care-i Ardealu’, dar şi cu Francea, care putea da fie France, fie Franţa, pur şi simplu ! Dar cum judeţu’ nu-i ca târgoveţu’, pardon, cu târgu’ Adjudului, merem iute la numele ăstui oraş şi vedem că aici vii la judecată… Nu se ştie cine-i judecătoru’, da’ putem descompune şi noi în ad jude, şi iată explicaţiunea faptului că nici Domnia-Voastră, nici eu nu suntem nici foarte cunoscuţi, nici foarte apreciaţi, mă rog… Ăştia-s cei mai tari ju(-de-)cători din Vrancea, probabil, ori din UE de-acu’, cine ştie ! Da’ parcă mai are vreo importanţă… Doar ars longa, că vita brevis…!

Mai este şi acel element de psihologie a copilului, conform căruia orice ar spune tata sau mama, nu face nici cât o ceapă degerată, dar dacă o spune o persoană străină, chiar şi un coleg de joacă, devine lege, o chestie peste care nu se poate trece… Dacă o va spune un adjudean – de-acu’, chiar sunteţi un adjudean, Colega ! – mă îndoiesc că va avea un efect teribil, da’ dacă o spune o piticanie de prin capitală, de la vreun ziar central, devine lege, bătută în cuie, iar adjudenii ne văd deja cu alţi ochi. E o mentalitate devenită prejudecată, conform căreia unul plecat/evadat dintre noi, nu poate deveni altceva decât noi, intrăm pe un teritoriu al snobismului, unde încetează legea evoluţiei, a progresului. La francezi se vorbeşte de coşul cu crabi: le panier de crabes, unde se întâmplă cam aşa : când unul din crabi vrea să evadeze din coş, ceilalţi îl apucă cu cleştii şi-l trag înapoi în coş… Ca nu cumva să aibă o soartă mai bună, să nu le-o ia înainte.

Pe de altă parte, intrarea mea în Adjud nu a fost una foarte triumfală în anii ’70, pentru simplul motiv că tata suferea de o boală incurabilă, din el mai rămăsese doar o umbră, şi era firesc ca acest lucru să ne afecteze, pe mine şi pe mama, iar nişte oameni trişti nu fac o impresie grozavă; se pare că adjudenii au rămas cu acea impresie probabil, căci prima impresie contează ! Până am primit locuinţă de la stat, am stat ba la hotel, ba la internatul Liceului teoretic, ceea ce a nu a produs o impresie prea bună… Din nefericire…

Ar mai fi un amănunt, care, după mine, nu prezintă relevanţă: deşi eram <mare zmeu> la limba franceză, deşi conduceam detaşat la partea de limbă, retroversiuni, etc., la bacalaureat am luat 8 – notă acordată de o doamnă prof. de română şi bulgară (nu-i voi pomeni numele aici), care nu avea nici o legătură cu limba franceză. Paradoxal, la concursul de admitere la facultatea de limbi străine, am luat 10 la scris, notă acordată de specialişti, printre care şi Alexandru CĂLINESCU. Asta nu a contat prea mult, adjudenii ştiu că la bac am luat doar opt… şi se întreabă, probabil, cum de-am ajuns eu profesor universitar cu doar nota 8 la bacalaureat…

Sincer să fiu, alte motive nu mai ştiu… sau nu vreau să le iau în calcul, de teamă să nu devin un om prea calculat… să nu fac calculi renali, cine ştie… Las sita Istoriei să cearnă, pe bunul Dumnezeu să aleagă între cei buni şi mai puţin buni, căci discernământ începe cu D, la fel ca şi Divinitatea ! Prefer să cred că ochii care nu se văd, se uită (în altă parte, sau la altceva…), dar nu văd nimic din ceea ce trebuie, sau doar ceea ce vor ei să vadă; prefer să dau vina pe lipsa unei televiziuni locale, pe existenţa unui ziar local Made in Adjud, pe lipsa unui post de radio performant, cu bătaie lungă… pe lipsa unui brand cultural local, nu doar localnic… Niciodată, însă, nu vom şti adevăratele motive care ne despart de Adevăr/ad vero… Atâta ne-o fi fost dat, cioranian vorbind !

Recunoşterile naţionale sunt palide, atunci când sunt, iar oraşul Adjud se înscrie printre puţinele centre culturale care-şi respectă şi cultivă valorile, lucru pentru care merită toate felicitările ! La paritate cu cele două Ordine naţionale franceze: Arte şi litere şi Laurii academici, România mi-a conferit un ordin pe domenii de activitate, de sute de ori inferior celor două ordine naţionale franceze, ceea ce a înfuriat autorităţile franceze care s-au grăbit să-mi reproşeze mie această stare de lucruri, ca şi cum eu aş putea schimba ceva din politica românească ! Este o sfidare efectivă la adresa Franţei, ceea ce a cam început să înfurie acest mare stat membru fondator al G 7 (mă mir că nu mi-aţi cerut o dezlegare a simbolurilor acestui G 7…), mai ales când un şef de stat merge în Franţa şi se adresează Preşedintelui Chirac cu <Hello, sir !> Am scris Preşedintelui Băsescu cerându-i să îndrepte această gafă a regimului Iliescu, dar nu am avut nici un rând de răspuns de peste un an şi jumătate !!! Probabil că e de acord întru totul cu ceea ce a făcut predecesorul lui, de vreme ce l-a păstrat pe cel care se ocupa de Cancelaria Ordinelor la Cotroceni…

Inimosul Profesor Valeriu ANGHEL dorea pentru mine un titlu de Cetăţean de Onoare al Judeţului Vrancea sau al Focşanilor, însă un anume Preşedinte de Consiliu Judeţean (nomina odiosa !) a întrebat ritos: <Da’ cine-i ăsta, că io n-am auzit de el !>    N-a fost să fie. Galaţii mi-au făcut onoarea de a-mi acorda titlul de Cetăţean de Onoare al Galaţilor în 2001, după două Premii ale Municipiului Galaţi. În 2004, am primit şi Diploma de Excelenţă a Judeţului Galaţi. Desigur, Vrancea mai are mult până va face şi ea ceva la paritate cu Galaţii… Dacă o va face.

Acceptarea noastră în UE (atenţie la nuanţe: dacă nu urli cu lupii, ăştia te sfâşie cât ai zice peşte !) readuce în actualitate decoraţiile, distincţiile şi celelalte premii şi diplome primite de mine din 1991 încoace. Mă întreb ce făceau politicienii de vază ai României, când eu eram premiat de Parlamentul European cu <Trofeul Gerner> ?! Inclusiv actualul Comisar european… Care are mare nevoie de un consilier de excepţie în problema limbilor străine şi a multilingvismului ! Altfel, îşi dă duhul înainte de vreme !… Un singur lucru nu a reuşit nici un politician sau altă personalitate românească: să penetreze în singurul Who’s Who din lume în care se intră numai la iniţiativa conducerii acestui celebru dicţionar, iar nu pe bani şi pe liste colective – cum se intră la americani – în Who’s Who –ul francez. Subsemnatul sunt singurul român trăitor în România şi plătit în Lei, care a reuşit acest record uriaş ! Ce-aţi spune dacă aţi afla că marele Paul MICLĂU (profesor de excepţie şi decan pe vremea studenţiei mele bucureştene) a primit Laurii Academici în grad de Ofiţer (de la francezi) la doi ani distanţă după mine, adică în aprilie 2006, eu primindu-i în novembrie 2004 ?! Dar că Domnia-Sa nu figurează în acest Who’s Who ?! Eu zic să mă opresc aici, ca să nu supăr prea multă lume!…

Se pare că blestemul naţiei ăsteia este să nu-şi recunoască şi cultive valorile, nedându-le şansa să lucreze în beneficiul naţional. De 16 ani, am construit un sistem de relaţii uriaş, plecând de la Parlamentul european, la Preşedintele Franţei, Primul Ministru, Miniştrii de Externe, ai Invăţământului, ai Culturii, etc. Sunt în relaţii epistolare de cca 10 ani cu Jacques CHIRAC, care mă felicită de Anul Nou şi cu alte ocazii. Facem şi schimb de e-mailuri. Mă întreb câţi dintre diplomaţii României pot visa la aşa ceva. Şi totuşi, când mi-am oferit serviciile ca diplomat, dorind să lucrez pentru Ministerul de Externe, am fost refuzat cu politeţe, pe motive puerile: prima oară, că nu aveam casă în Bucureşti, apoi că nu ştiam suficientă istorie… Ca şi cum asta conta, nu limbile străine cunoscute ori relaţiile la nivelele cele mai înalte… Doar România a avut de pierdut, eu mi-am văzut de treabă înainte ! Eu rămân tot eu, doar România nu devine ceea ce merită cu prisosinţă să devină, printre altele şi pentru că oameni ca mine sunt îndepărtaţi… Ce interese oculte/inculte prezidă la o astfel de stare de lucruri, adică stagnare ?! Cine doreşte ca România să stea pe loc, ba chiar să dea înapoi ? Suntem singura ţară din fostul bloc comunist care o duce mai rău decât înainte de revoluţie: în Slovacia, s-a depăşit de mult nivelul de 1000 $/ lună ! Oare de ce ?   Prietenii oare ştiu de ce ? Cum, care prieteni ?!

2.A.B.: Eu am făcut, în numărul trecut al revistei CONTRAATAC, o afirmaţie, pentru care am fost taxat de unii – precum că e cam prea subită revenirea României la “francofonie” – pentru ca să fie şi sinceră şi serioasă… – după ce, doar cu doi-trei ani în urmă, se vântura mai mult decât zvonul  – aproape ORDINUL/HOTĂRÂREA de Guvern !!! – că obiectul Franceză va fi scos din programe, deci şi din majoritatea şcolilor din România ! Credeţi că mişcarea de “stânga-mprejur”, a României anului 2006  – a fost făcută din oportunism, din interese politice – şi dacă da, care ar fi aceste interese politice actuale, care re-aşează România în primele rânduri ale mişcării francofone – şi dacă România chiar va beneficia, de pe urma noii orientări culturale (să zicem…) ? Căci, în ce priveşte celălalt aspect, acela al trădării francofoniei – cunosc destul de exact, zic eu, “raison” -ul: cică România a fost francofonă, pe timpul lui Ceauşescu, pentru că existau strânse relaţii între Mişcarea Socialistă Franceză – şi Partidul Comunist Român…  – şi, deci, “Nu se mai poate aşa, dom’le ! Dar până când ?!…”etc. etc. (se înscrie, oarecum, în bufoniada “Dosariadei”, din 2006…).

 

…Dacă CIORAN a devenit unul <din cei mai mari scriitori ai secolului XX, poate chiar din întreaga literatură franceză>, dacă Constantin Brâncusi a devenit marele şi inegalabilul Brâncuşi, şi ne oprim aici, totul se datorează Franţei, şi nu Statelor Unite ale Americii sau Marii Britanii sau Germaniei !…

 

C.F.: Despre ce şi cât datorăm Franţei, cer iertare, dar fac trimitere la cărţile de istorie… De la existenţa statului numit România, la Revoluţia de la 1848 (ordinea este aleatorie), de la apariţia şi dezvoltarea unei limbi române moderne, dar, mai ales, a unei literaturi române moderne, toate sunt datorate Franţei. Spuma intelectualităţii româneşti, care a schimbat faţa literelor şi ştiinţelor în ţara asta – a fost formată la şcoala franceză, indubitabil cea mai bună la momentul respectiv. Dacă CIORAN a devenit unul <din cei mai mari scriitori ai secolului XX, poate chiar din întreaga literatură franceză>, dacă Constantin Brâncusi a devenit marele şi inegalabilul Brâncuşi, şi ne oprim aici, totul se datorează Franţei, şi nu Statelor Unite ale Americii sau Marii Britanii sau Germaniei ! Franţa, pământ al convivialităţii şi ospitalităţii, sau cum spunea un aviator scriitor,  France, Terre des Hommes, devenită Terre d’accueil – pământ primitor. Ne-om fi născut noi geniali, dar am decăzut prin secoli şi am avut nevoie de prieteni care să ne ridice din starea mizerabilă în care ne găseam ! Iar Franţa a fost acolo de fiecare dată !!!

Ştim că Franţa a ieşit din NATO în 1968 – ce altă sfidare mai mare la adresa americanilor ?! Iată că „răzbelul franco-englez” s-a mondializat – s-a mutat pe coordonate mult mai ample, devenind unul franco-american. Când România a fost invitată în NATO de către americani şi cu binecuvântarea acestora, Franţa a avut o tresărire de orgoliu, pentru că o ţară din fieful ei: şi latină şi francofonă, era atrasă de mirajul american, iar ea nu putea sta cu braţele încrucişate. Şi atunci, aşa cum SUA ne-au împins în NATO, Franţa ne-a împins în UE, a cărei fondatoare este prin Jean Monnet şi Robert Schumann.

Mişcarea Franţei a fost una extrem de inteligentă, pentru că a păstrat un contact în centrul Europei, în acest ocean de panslavism, pentru că a schimbat raportul de forţe în UE, care acum este de 14 state francofone la 13 state non francofone, dar care se subdivid în germanofone (sic !), hispanofone şi anglofone. Şi a îngenuncheat un preşedinte de stat prea grăbit să cânte în strună Americii, reamintindu-i că mai aproape este Europa decât SUA. Dacă NATO ne saltă din primul an cca 4 miliarde de dolari, UE ne face cadou o sumă uriaşă – peste 30 miliarde euro – cca 45 miliarde dolari !!! Dacă l-aţi fi văzut pe preşedintele Băsescu cum statea de mititel şi de supus în faţa Preşedintelui CHIRAC… ! Deh, la banii ăştia, putea să stea şi pe coji de nucă şi să zâmbească tandru găozarilor

Limba franceză a fost scoasă din programele şcolare italiene în 1998, pentru simplul motiv că Italia a primit sume uriaşe din Planul Marshall, că cea mai mare bază militară americană din Europa se află în Italia, ceea ce aduce câştiguri imense acelei ţări, care trebuia să facă, nu-i aşa, un gest de bunvoinţă pentru a-şi plăti datoria de recunoştinţă faţă de sponsorul american ! Şi a ales excluderea limbii unei ţări surori (id est latine), cu care se învecinează de milenii şi cu care a avut strânse relaţii de prietenie şi colaborare… Toate au un preţ, chiar dacă el este unul nedemn şi periculos pentru harta politică europeană… Sau tocmai asta vrea oare fratele mai mare, americanu’ ?!  Divide et impera !

Dacă vom profita şi cât de pe urma acestei afilieri europene pe filiera franceză, nu pot să vă spun exact ce şi cum – şi nu cred că ştie cineva acest lucru în acest moment… Este de presupus că da, că Franţa nu ne va lăsa de izbelişte nici în plan cultural/spiritual, cu atât mai mult cu cât este iniţiatoarea acelei quasi-legi, aprobată deja de UNESCO, privitoare la diferenţa culturală, a cărei menire este să conserve (cât de cât) intacte limba, cultura şi tradiţiile popoarelor lumii. Iar dacă noi, poporul român, mai facem cât de cât o figură frumoasă în plan internaţional, este tocmai datorită componentei cultural/artistice/spirituale a firii noastre. Dacă acestea dispar sub asaltul nemilos al limbii anglo-americane, dacă din toate cele ale noastre se alege praful, nu mai rămâne nimic din noi – nici măcar în plan fienţial – căci industria este la pământ, agricultura este sub pământ, economia face feţe-feţe, devenind din gri tot mai neagră…

Sunteţi prea optimist când vorbiţi de o nouă orientare culturală (ce rimă cvasi-leonină cu <Noua ordine…> urât mirositoare!),  cel mult am putea vorbi de de o continuitate a relaţiilor româno-franceze în plan cultural, dar care nu va putea obnubila (sic!) avansul cotropitor al limbii angloricane cu incultura ei cu tot. De ce ? Pentru că noi, „bobor” mic (deşi cu o Istorie mare) ne dăm de partea celui mai tare, după cum bate vântul. Şi cum, în acest moment, ăl mai tare din parc(ă)are este neamul suanilor (nici o legătură cu Swanii prustieni, din nefericire…) ni se pare că tot ce dă el pe goarnă este aur şi argint, şi că, dacă există pe undeva ţara unde curge miere şi lapte, apoi cu siguranţă aia e SUA… Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă !

Vorbiţi, cu filosofic tâlc (sic!) de oportunism şi de interese politice, punând singur punctele pe I, ba chiar şi pe Y… Este clar că în spatele oricărei manevre, schimbări de orice fel se află niscaiva oportunişti mânaţi agrest de „hinteresse” politice. Niscaiva hingheri care vor să pună mâna pe viaţa asta de câine, s-o infertilizeze în partea dinspre noi, ca să dea roade numai în partea lor de moşie… Marile lovituri, inclusiv şi mai ales cele de stat, au în spate miriapozi cu un gram de creier, dar cu tone de interese materiale care să le compenseze lipsa de inteligenţă, chipurile. Este clar că în spatele oricărui asasinat sau dispariţie fizică a cuiva de prin lumea bună (la ce oare ?!) se află o comandă politică, motivată de sacrosanta formulă: din raţiuni de stat (pour des raisons d’Etat). Şi dacă Guriţă (Bouche, cum îl poreclesc francezii pe Bush, care în engleză înseamnă boschet, cu trimitere la boschetarii noştri şi de aiurea) o fi procedat deja la o reîmpărţire a zonelor de influenţă şi o fi acordat Franţei niscaiva drepturi, de genul ocupă-te tu de „Evropa”, că eu mă ocup de restul ?!… Nu putem şti, cert este că reorientarea culturală de care vorbiţi are în spate interese politice cât se poate de manifeste! La fel de bine cum poate avea interese oculte, din zona invizibilă a Istoriei, a politichiei, dar ale cărei efecte se fac simţite pe popoarele lumii, care habar n-au ce li se pregăteşte în umbra tainiţelor şi coridoarelor întunecate ale politicii… ale Ocultei… Bine ar fi ca măcar o dată, politicul să se sprijine – sau măcar să se orienteze – pe/spre cultură, artă ori spiritualitate. În rest, toate bune şi la locul lor !

3. A.B.: Dvs. sunteţi numit, peste tot, “poet EXCLUSIV de limbă franceză” – deşi asta mi se pare, dacă nu direct o prostie – cel puţin o stângăcie de logică: nu se poate concepe un traducător al lui Eminescu ori Ion Barbu, care să nu trebuiască să aibă, de la Dumnezeu, în primul rând harul cunoaşterii şi uzului Verbului Românesc !!! Se vede treaba că, oricât v-aţi străduit (şi aţi făcut, în acest sens, demersuri de-a dreptul titanice !)    dvs. şi alţii ca dvs., să-i faceţi pe francezi să-l înţeleagă pe Eminescu ori pe Barbu – francezii n-au priceput mare lucru din profunzimea demiurgică a Limbii lui Eminescu… Cum vedeţi dvs. situaţia limbii române, dar şi a literaturii române, în următorii ani – să zicem aşa, cu un termen caraghios, dar la modă: post-aderare… ?! De parcă noi, românii, veneam din Burkina Phasso, nu din Europa – şi, de bucurie că ne-am mutat geografia cu cârca, am început să credem că aderarea la U. E. poate fi Hristos – de la care se numără anii, în sus şi în jos… Mă rog… Se tot spune că româneasca este atât de “marginală” (mă mir că nu i se zice: “mahalagească” – de “banlieue”…), în raport cu celelalte limbi ale Uniunii – încât scriitorii români trebuie să se pregătească să-şi abandoneze limba, să dezerteze la englezi, cu rezerva: la francezi… Chiar aşa ? Sau: Chiar aşa de ignoranţi şi obtuzi sunt domnii din Academiile Vestului – încât pot pretinde că limba croată (limbă de catolici, de…) ar fi strălucit cunoscută de/în Anglia şi Franţa (iar relaţiile franco-croate, după cum ştim, sunt secularo-milenare… !!!) –  şi că se va permite mai curând laponilor, de vor intra şi ei în U. E., să-şi cultive limba – decât românilor ?! România lui 1848 (masonică, de…), sau România curtată de Aliaţi, în războaiele mondiale    dar şi căutată pentru negoţ (cu grâu, petrol…) să fi rămas, vorba lui L. Boia – Marele Relativizator    doar o poveste, un “mit”…?!

 

…À propos de post-aderare, jucându-ne iar cu cuvintele, putem spune că vom posti după aderare, unii vor ţine chiar post negru, iar unii dintre cei care acum pozează în grangurii literelor româneşti, vor deveni nişte neica nimeni dacă nu vor fi traduşi fără întârziere în limbile UE măcar ! Dar cu politica dusă de conducerea ICR, m-am lămurit ! Nu-mi fac prea mari speranţe !…

 

C.F.: Domnule Profesor, am fost o vreme editor profesionist la editura Porto Franco, apoi la Alma, Galaţi, perioadă în care am arătat unora dintre scriitori mai abordabili câte ceva din ce comisesem eu în plan poetic sau nuvelistic – să zic aşa. Toţi, fără excepţie,  m-au sfătuit s-o las baltă, că sunt deja un foarte bun editor, traducător, publicist, etc., dar că chestia asta cu literatura trebuie musai să-mi iasă din cap – ceea ce s-a şi întâmplat ! Am preferat traducerile creaţiei proprii, conştient fiind că este mai important să-l prezint pe EMINESCU lumii – spre pildă – decât modestele mele creaţii ! La un moment dat, foarte repede, de fapt, căci undeva, în străfundurile fiinţei mele e ceva sânge franco-italian (în Franţa există un oraş Frosin, cu varianta mai des întâlnită Frousine, un titan din mitologia francă Phrosin, Molière avea un personaj Euphrosyne etc.), iar în Italia există un oraş, o comună şi un soi de provincie istorică, numite Frosinone. De acolo se trag, de fapt, strămoşii mei: au venit la construirea tunelului de la Fileşti în număr mare, s-au stabilit într-o zonă pe care au numit-o Frosineşti, dar autorităţile vremii au rebotezat-o Fârţăneşti…). De fapt, în greaca veche, dacă vă amintiţi, Colega, frosinius înseamnă cel prea înţelept, iar varianta feminină: eufrosinia înseamnă cea prea înţeleaptă şi prea frumoasă, drept care a dat numele uneia din cele trei Graţii, alături de Aglaie şi Talia.

Faptul că în CV–ul meu nu figurau nici cărţi de poezie, nici poeme publicate în reviste româneşti, i-a determinat pe francezi, belgieni, luxemburghezi etc., să mă considere poet, apoi scriitor exclusiv de limba franceză. Deşi eu şi marele meu Prieten Aurel RĂU scrisesem <poet român de expresie franceză>, deşi unii dintre ei au accceptat forma <scriitor francez de origine română>, eu nu-i blamez pentru asta. Este punctul lor de vedere, eu recunosc că nici o clipă nu mă voi considera scriitor de limba română, pentru că nu am dat nimic valoros în această limbă ! Toate cele 16 cărţi de poezie ale mele sunt de expresie franceză (peste jumătate din ele apărute la edituri francofone), aşadar… Şi cele trei cărţi de eseuri despre tehnica traducerii, arta traducerii sunt scrise tot în limba franceză. Singura mea lucrare în limba română este teza de doctorat: Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea scriiturii, apărută la editura Eminescu în anul 2000.

Îmbrăţişaţi, din păcate – sau mă înşel eu ? – un punct de vedere care pe mine mă intrigă şi nemulţumeşte profund, cu tot respectul şi prietenia pe care o am pentru Domnia-Voastră. Vă raliaţi, cel puţin aparent, acelei ramuri de sabotori ai literaturii române, care, dintr-o mioritică, fatalistă dar letală naivitate, insinuează şi chiar pretind că traducerile nu-şi au rostul, că Eminescu nu poate fi tradus, deci să nu-l mai traducem etc. Este o poziţie comodă pentru o anumită parte a traducătorilor leneşi (ca să nu zic puturoşi…), dar incomodă şi neproductivă pentru literatura noastră ! Trebuie făcute eforturi – fie ele disperate – pentru a traduce marile creaţii româneşti în limbile de largă circulaţie, iar de la 1 ianuarie 2007, şi în limbile marilor state  componente ale UE, pentru a ne câştiga stima şi respectul acestor state !

Cu tot respectul, EMINESCU şi ceilalţi MARI ai literaturii noastre, marchează culmea atinsă de literatura acelor timpuri; nu e mai puţin adevărat că şi geniile ar putea evolua, ele nici nu trebuie, de fapt, să încremenească în proiectul anului de graţie în care se revelează marelui public. Din nefericire, traducerea este o copie care, chiar dacă evită sau remediază eventualele erori ale operelor originale, nu rămâne, în mintea şi în sufletul oamenilor, decât o copie. Un pictor priceput în realizarea de copii poate oricând produce o Mona Lisa cel puţin egală cu originalul, dacă nu, cu mijloacele la îndemână puse de secolul în care trăieşte, chiar mai bună. Ei bine, copia sa va valora câteva sute de euro, departe, mult prea departe de valoarea originalului, care poate ajunge la câteva zeci de milioane de euro ! Ce contează: semnătura originală, faptul că opera respectivă este inclusiv o frescă vorbind despre starea artei picturale în momentul respectiv, faptul că pânza respectivă şi culorile folosite au traversat secolii etc.

La fel stau lucrurile şi cu traducerea: oricât de elevată/evoluată ar fi, oricât de reuşită ar fi apropierea de original, cu care se şi poate confunda uneori, tot se vor găsi criticarzi, dintre cei care n-au tradus un rând din marea poezie românească, un vers măcar din EMINESCU, care să critice şi chiar împroaşte cu noroi traducerea respectivă şi pe traducător ! Din fericire, doi poeţi francofoni, critici literari şi directori de revistă, care au avut contacte cu literatura română şi au citit diverse variante ale operelor lui EMINESCU în franceză (este vorba de Paul VAN MELLE, directorul revistei INEDIT NOUVEAU (Belgia), care a fost invitatul Catedrei de limba şi literatura franceză a Universităţii Bucureşti în anii ’70 şi de Gustave HODEBERT, directorul revistei Feuillets Artistiques et Littéraires no. 90/2000), afirmă, în cunoştinţă de cauză, că traducerile mele sunt cele mai bune din câte s-au efectuat până acum, că nu l-am trădat pe EMINESCU, dimpotrivă – sper, sincer, că aţi citit cartea dedicată mie de Valeriu ANGHEL si de Constanta COATU: Constantin FROSIN, un Român mondializat prin Francofonie, apărută la editura Le Brontosaure (Paris) în 2006. Veţi găsi acolo aceste aprecieri şi le veţi oferi cititorilor dvs. Sper.

Nefiind scriitor de limbă română, fiind doar un traducător care se ocupă de marea literatură română asigurându-i un destin în limba franceză, nu mă voi pronunţa privitor la soarta literaturii române după aderare, voi spune doar că şansa lor constă în traduceri bune şi foarte bune, cu condiţia ca marii traducători să fie plătiţi la adevărata lor valoare, iar marile opere să nu mai fie încredinţate doar prietenilor de pahar sau nepoţeilor ori amantelor celor care pot decide finanţarea traducerilor, altfel spus, la bunul plac al centrului cultural Bucureşti. Provincia se mişcă mult mai bine şi mai rapid decât bucureştenii plini de mofturi şi de fiţe, dar care deţin frâiele puterii, hélas !

À propos de post-aderare, jucându-ne iar cu cuvintele, putem spune că vom posti după aderare, unii vor ţine chiar post negru, iar unii dintre cei care acum pozează în grangurii literelor româneşti, vor deveni nişte neica nimeni dacă nu vor fi traduşi fără întârziere în limbile UE măcar ! Dar cu politica dusă de conducerea ICR, m-am lămurit ! Nu-mi fac prea mari speranţe ! Alţii îşi vor găsi un post ca lumea abia după aderare, când regulile jocului vor fi altele – aşa îmi place să cred.

4. A.B.: Vorbeam de mişcarea masonică, prin care România anului 1848 a fost adusă, să zicem aşa, în modernitate. Am văzut că, printre alte titluri, îl aveţi şi pe acela de membru al PEN CLUBULUI INTERNAŢIONAL – secţiile Franceză şi Belgiană. Au dreptate, oare, scriitorii şi analiştii politici în vogă (dar şi oarecum “mistici”… – sau mistificatori ?!), de azi – precum Jan van Helsing, Wilhelm von Angelsdorf, David Duke, George L. Packard, Roger Garaudy – dar şi români onorabili, precum dr. Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei), sau, mai nou, istoricul Gheorghe Buzatu, sau ziariştii şi comentatorii politici Eugen Delcea, Teodor Filip, Florian Gârz etc. – atunci când susţin, cu tărie, că Pen Clubul este una dintre cele mai importante structuri masonice? Şi dacă ar fi aşa    ce are de câştigat România din lucrarea masonică    ţinând cont, am mai spus-o, şi de “învăţăturile după 1848” ? Eu, personal – dar cred că şi oricare dintre contemporanii noştri trezi/veghetori ! –  suntem profund interesaţi ca un om de mare autoritate morală şi de clară valoare intelectual-spirituală, să dea un răspuns curajos, cu fruntea sus, la întrebarea: “Mişcarea Masonică Internaţională are gânduri bune, sau rele?  referitor, evident, la viitorul şi rolul în lume ale României”. Eu cred că nimeni n-ar avea nimic împotrivă ca Masoneria să ne ajute, ca naţiune ce suntem (“UE, patria naţiunilor”…) – fie şi după zisa lui Miron Costin, că bucuros ar fi el să se întindă otomanii orişiunde, numai peste Moldova – nu… Noi avem în revistă şi un serial despre Masonerie – şi nu ne hotărâm să-l încheiem, încă, cu o concluzie definitivă, relativ la binefacerile ori… contrafacerile Masoneriei… Poate ne ajutaţi dvs. – dacă, bineînţeles, este adevărat ce se vehiculează despre Pen Club.

 

…De ce brusc, este acum acuzată Masoneria ? Ştim la fel de bine că multe din lucrări sunt comandate de personaje ciudate, de partide ancorate în vremuri de mult apuse, în demagogia unor ideologii sau propagande prăfuite… De ce sunt atacate la fel de virulent ortodoxismul şi masoneria ? De ce atâta ură şi neîncredere în mişcările de elită ?!…(…) Recunosc că habar nu aveam de apartenenţa PEN CLUB-ului la vreo structură ocultă. Mea culpa ! Oricum, rămâne un vis al scriitorilor să devină membri ai acestei structuri de elită. Şi dacă şi asta a fost confiscată de Ocultă, nu văd ce-i rău în asta, atâta vreme cât se ocupă de promovarea valorilor literaturii şi artei.  (…) Personal, nu văd nimic rău în faptul că PEN CLUB-ul dispune de asemenea puteri şi se poate face ascultat în cazul încălcării unor drepturi elementare ale omului, recte ale unor personalităţi ale culturii române !… 

 

 

 

C.F.: Stimate Prieten, întrebarea Dvs. ascunde un reproş implicit, ca orice întrebare meşteşugit pusă care, cu sau fără voia ei, devine insidioasă… Este ca şi cum ai întreba un rănit de război sau de revelion (via petarde) de ce apelează la ambulanţele Crucii Roşii, căci Crucea Roşie este, nu-i aşa, o chestie masonică, descendentă din crucea de pe uniforma Templierilor… E ca şi cum ai întreba un muribund de ce cheamă salvarea, atâta vreme cât salvarea şi crucea roşie sunt simboluri care mai de care mai suspecte… La fel, când întrebi un scriitor de ce a ales să devină / sau a fost ales membru al PEN CLUB –ului. Recunosc că habar nu aveam de apartenenţa PEN CLUB –ului la vreo structură ocultă. Mea culpa ! Oricum, rămâne un vis al scriitorilor să devină membri ai acestei structuri de elită. Şi dacă şi asta a fost confiscată de Ocultă, nu văd ce-i rău în asta, atâta vreme cât se ocupă de promovarea valorilor literaturii şi artei. Dacă în engleză PEN înseamnă stilou, de fapt PEN înseamnă Poeţi, Eseişti, Naratori. Am fost invitat de PEN CLUB –ul belgian în 1998, când am participat la Bienala de Poezie de la Liège, dar n-am remarcat nimic suspect cu ocazia acelei acţiuni, care a fost, de fapt, un protocol de grad zero pe banii PEN CLUB –ului. La lumina zilei nu am remarcat nimic, iar dincolo de ce se poate vedea, nu cred că am acces…

Personal, am fost membru ROTARY CLUB, până prin 1998 sau 1999, când      m-am retras, pentru că nu se întâmpla nimic deosebit acolo: ne adunam într-o anumită zi, la o anumită oră, se spuneau câteva vorbe despre activitatea centrului, făceam diverse propuneri, apoi se trecea la discuţii libere. Nu am observat nimic ocult sau suspect în activitatea acestui club – deşi toată lumea şi presa clama sus şi tare că este o supermasonerie -, era o chestiune pur formală, care pe mine nu m-a satisfăcut, drept care m-am retras.

Citaţi o serie de nume respectabile şi onorabile, dar aş vrea să vă reamintesc că şi Securitatea deschidea anumite robinete, atât cât credea ea de cuviinţă, lăsând anumite zvonuri să circule, sau plătind anumiţi zvonaci să le ducă în lume. Vreau să cred că ştiţi că nu tot ce zboară se mănâncă, deci, prin extrapolare, nu tot ce apare pe piaţă cu aură de samizdat, este lecturabil şi credibil sută la sută. Trebuie multă atenţie la edituri şi autori, care trebuie verificate/ti pe diverse canale: Internet, relaţii, presă etc. Am cumpărat şi eu de curând o cărticică de genul ăsta, din pură curiozitate: Oamenii în negru/The Man in Black şi vreau să vă spun că unele afirmaţii făcute acolo nu le-am putut verifica pe nici o cale, iar chestiuni extrem de evidente erau trecute sub tăcere sau motivate pueril, ceea ce m-a făcut să-mi pun serioase semne de întrebare. Dacă este adevărat ce se spune, trebuia ca acea editură şi acei autori să fi dispărut de mult din planul fizic, aneantizaţi de Ocultă sau de instrumentele ei, ori editura respectivă este prosperă şi scoate carte după carte, autorii ei o duc bine mersi, etc. Amintiţi-vă ce soartă a avut editura şi imprimeria care a publicat pentru prima oară Versetele satanice în Europa: au sărit în aer înainte ca tirajul să iasă pe piaţă !

Pe de altă parte, vă amintiţi, cu siguranţă, de apariţia simultană pe piaţă a două cărţi cu orientări diferite, privitoare la Cavalerii Templieri. Credeţi că dispuneţi de criteriile necesare pentru a discerne între cartea bună şi cea rău intenţionată ? Cum vi se pare Dvs. faptul că religia ortodoxă este cea mai blamată, considerată ca fiind sursa tuturor relelor în România ? Nu credeţi că despre cea mai frumoasă femeie se vor încropi iute de către doamnele geloase tot felul de bârfe, la fel ca şi de către domnii respinşi cu demnitate de respectiva doamnă ? Întotdeauna soarta celor diferiţi, inclusiv a geniilor, a fost una ingrată ! De ce brusc, este acum acuzată Masoneria ? Ştim la fel de bine că multe din lucrări sunt comandate de personaje ciudate, de partide ancorate în vremuri de mult apuse, în demagogia unor ideologii sau propagande prăfuite… De ce sunt atacate la fel de virulent ortodoxismul şi masoneria ? De ce atâta ură şi neîncredere în mişcările de elită ?!

Să fie oare vorba de mine când vorbiţi de un om de mare autoritate morală şi de clară valoare intelectual-spirituală, care să spună cu fruntea sus ce crede despre Masonerie ? Cunosc destul din ce s-a publicat pe piaţă (à propos de piaţă, mi se pare suspect ca o carte despre Masonerie să coste la noi o sumă derizorie, pe câtă vreme la francezi, o astfel de carte costa, în anii ’90, cel puţin 1000 FF – un preţ absolut prohibitiv, chiar şi pentru francezii cu dare de   mână !) despre acest subiect. Teoretic, aspiraţiile şi idealurile lor sunt superbe şi cum, eu unul, mă limitez la teorie, nu pot să vă spun ce se întâmplă, de fapt, în practică, pentru că nu sunt un practician… Sper, însă, din tot sufletul, că nu au nimic cu noi în mod special, că nu ne-au ales întru victimizare, pentru că nu văd rostul unor astfel de maşinaţiuni. Şi cum se vorbeşte de punerea noastră în reţea, una din regulile reţelei este ca nici unul dintre ochiurile ei să nu cedeze, altfel se duce totul de râpă… Să fie oare aceşti domni urmaşii Ucenicului vrăjitor, care să deschidă, dintr-un impuls iraţional, într-o bună zi, în ajunul Nopţii veşnice, cutia Pandorei ? Greu de crezut că-şi pun la cale propria dispariţie ! În rest, nu mai ştiu ce să vă spun despre acest subiect, decât că am fost atras de timpuriu de subtilitatea simbolurilor perfecte din cărţile lor, de idealurile lor care, repet, sunt superbe, dar că atunci când eram eu dornic să ader, nu m-au vrut ei, iar acum nu mă mai interesează !

O să vă dau un singur exemplu despre ce înseamnă PEN CLUB Internaţional: în timpul celebrelor mineriade, Petru CREŢIA şi alţi câţiva intelectuali de frunte ai României, au fost prinşi de mineri, scuturaţi zdravăn şi suiţi în dube pentru a fi duşi la poliţie. Un martor al întâmplării a răspândit vestea, care a ajuns rapid la urechile celor de la PEN CLUB românesc (de pe lângă USR). După alte cinci minute, a fost contactat centrul PEN CLUB mondial, care, în alte cinci minute, a explicat şi a cerut imperativ Preşedintelui de atunci al României să îi elibereze pe intelectualii români căzuţi în mâinile minerilor. Prin staţia radio, poliţiştii au fost înştiinţaţi de noua dispoziţie preşedinţială; <deţinuţii> au fost debarcaţi, li s-a cerut scuze şi chiar iertare, după care au fost suiţi în maşini ale Poliţiei, care i-au condus pe fiecare acasă în siguranţă (în ciuda filtrelor minereşti), cerându-le şi aceştia scuze pentru cele întâmplate !

                Personal, nu văd nimic rău în faptul că dispune de asemenea puteri şi se poate face ascultat în cazul încălcării unor drepturi elementare ale omului, recte ale unor personalităţi ale culturii române ! 

5. A.B.: N-aţi prea avut ocazia să citiţi “singura revistă de educaţie şi cultură a Adjudului – CONTRAATAC”, după cum afirma ziaristul Valeriu Muscă, în vara anului 2006 – după câte ştiu eu, v-am oferit spre lectură doar ultimele două numere –  adică, numărul 16, respectiv 17. Totuşi, aş îndrăzni să vă solicit o părere: are vreun rost şi viitor revista aceasta – nu neapărat în UE… – ci aici, în Vrancea ? Sau, mai modest şi cuminte: aici, în Adjud – are rost o astfel de revistă ? Ce sfaturi le daţi colaboratorilor-elevi    pe care-i cunoaşteţi, ca mentalitate, de pe când vă aruncase soarta pe aceşti “coclauri” (cum s-a exprimat, foarte politicos şi elegant, vis-à-vis de mine, un coleg, profesor şi scriitor de pe-aici…) ? Să fugă în lume    în Franţa şi Anglia, de-o pildă – ori pot să mai rămână pe-aici, şi chiar să-şi înjghebe un viitor – nu luminos, dar suportabil ? Nu mă refer, cu exclusivitate, la viitorul lor ca potenţiali scriitori de limbă română    dar aş dori să puneţi accentul, în primul rând, pe acest aspect al problemei.

 

…Cred că tinerii români au mai multe şanse în ţara lor, decât afară, unde jumătate din Europa este <ocupată> de negri, asiatici şi alte neamuri, peste care se vor suprapune cei din statele nou aderate, inclusiv România şi Bulgaria. Mai sunt foarte puţine şanse de afirmare acolo, când cererea este foarte mare,  scade oferta de salarii,  deci,  poate că ar fi mai bine să aibă răbdare şi să vadă ce se poate face în România, în oraşul şi judeţul lor. Deja forţa de muncă – cea calificată – a plecat, sunt domenii în suferinţă: construcţiile, informatica etc., unde oferta va creşte mult, datorită cererii mici.

              (…) Cât despre viitorii scriitori ai României, ei trebuie să înţeleagă că nu scriu numai pentru ei şi ai lor, că intrarea în cel mai mare conglomerat de state de pe planetă presupune să facem schimb de valori culturale şi spirituale, pentru a fi priviţi aşa cum se cuvine de naţiuni cu mofturi şi ştaif, dar care n-au făcut mare lucru pentru progresul omenirii…

 

C.F.: Dragă Prieten şi Coleg, mi-aţi trimis doar un număr din superba Dvs. revistă – cel cu interviul luat lui Ioan Liviu Stoiciu. În plic era, repet, o singură revistă, după care mi-aţi trimis o lucrare extraordinară, de o erudiţie ieşită din comun, pentru care vă invidiez la modul frumos şi pozitiv, felicitându-vă pentru Suma de cunoştinţe acumulate. Este vorba de lucrarea LOJA IOHANICA ROMÂNEASCĂ, care poate sta alături de orice lucrare de gen apărută la noi sau aiurea. Dacă nu ar trebui să retraduc tot EMINESCU, CREANGA, BACOVIA, BLAGA, STANESCU şi SORESCU, dacă nu ar trebui să scot pe piaţă acel Dicţionar Francez – Român de peste 100. 000 cuvinte, pe care l-am promis cititorilor,   m-aş apuca eu să vă traduc această lucrare, despre care cred, însă, că trebuie tradusă de un colectiv format şi din oameni cu pregătire spirituală şi teologică, cunoscători ai terminologiei specifice în franceză, colectiv coordonat de Domnia-Voastră.

Desigur, revista Dvs. îşi are rostul ei, căci până la aderarea Vrancei şi Adjudului la criteriile/canoanele UE, mai e cale lungă, ceea ce este un lucru bun, căci această revistă are timp să pregătească oamenii Adjudului şi ai Vrancei în vederea aderării… Eu o citesc cu nesaţ, o recitesc chiar şi îmi doresc o apariţie trimestrială, dacă ar fi posibil. Şi aşa, însă, este o revistă de o excepţională calitate şi importanţă pentru zona ei de apariţie şi, deci, crezul meu este că ea trebuie să apară cu orice preţ, chiar punându-vă cititorii la plată, să-şi cumpere fiecare exemplarul ! Aşa se întâmplă pe afară, nu-i nimic ruşinos în asta ! Şi cultura se adaptează din mers, Domnule Profesor ! Iar cine nu se adaptează, dispare din peisajul cultural, revuistic, audio şi video, încetează să mai existe ! Asta e !

Sfatul meu pentru colaboratori, pentru elevii care publică în această revistă: dacă oraşele mari nu se mai pot extinde decât cu preţul renunţării la natură, cu acceptarea smogului şi a poluării ucigătoare, dar şi cu complicaţii teribile privitor la asigurarea de locuinţe, de încălzire a acestora etc., oraşele mici, chiar şi judeţele mai puţin dezvoltate vor suge ca un burete tot ce se va putea, de la investiţii străine la dezvoltări pe verticală şi chiar pe orizontală, a industriei, a economiei, a comerţului. Şansa este a oraşelor mici, a zonelor încă aproape virgine, neafectate de dezvoltări haotice şi la voia întâmplării. Cred că au mai multe şanse în ţara lor, decât afară, unde jumătate din Europa este <ocupată> de negri, asiatici şi alte neamuri, peste care se vor suprapune cei din statele nou aderate, inclusiv România şi Bulgaria. Mai sunt foarte puţine şanse de afirmare acolo, când cererea este foarte mare, scade oferta de salarii, deci, poate că ar fi mai bine să aibă răbdare şi să vadă ce se poate face în România, în oraşul şi judeţul lor. Deja forţa de muncă – cea calificată – a plecat, sunt domenii în suferinţă: construcţiile, informatica etc., unde oferta va creşte mult, datorită cererii mici.

Cât despre viitorii scriitori ai României, ei trebuie să înţeleagă că nu scriu numai pentru ei şi ai lor, că intrarea în cel mai mare conglomerat de state de pe planetă presupune să facem schimb de valori culturale şi spirituale, pentru a fi priviţi aşa cum se cuvine de naţiuni cu mofturi şi ştaif, dar care n-au făcut mare lucru pentru progresul omenirii. O lege recent adoptată de UE prevede obligativitatea ca fiecare cetăţean UE să ştie cel puţin două limbi străine: respectând această lege şi învăţând cu aplicaţie cel puţin cele două limbi străine obligatorii, scriitorii îşi vor putea traduce singuri operele pentru a se face cunoscuţi, recunoscuţi şi apreciaţi. Rămânând în ţara lor şi punând umărul la reconstrucţia României la standardele noi, europene ! Abandonarea Patriei, a ţării Tatălui, înseamnă abandonarea a tot ce te leagă de Tatăl terestru, iar de aici până la abandonarea, pe cale de consecinţă, şi a Tatălui ceresc, nu mai este decât un pas ! Orice dezertare este un act de laşitate, pe care legile pământene o pedepsesc extrem de dur. Darmite cele cereşti…

Tare mă tem că cei care au născocit formula aia nenorocită: <România-i o ţară frumoasă, păcat că-i locuită !>, au de gând să depopuleze ţara asta de români, pentru a o prelua ei şi a face din ea Grădina Maicii Domnului, de care vorbea Papa Voitila (nume de român din Ardeal) cu ocaziei vizitei sale în România ! No limits, no more frontiers, cum ar spune angloricanii, dar no identity/fără identitate nu se poate ! Am deveni No name!Inadmisibil şi imposibil!  Peste ani, tinerii de azi ar putea fi întrebaţi de unde vin, şi li s-ar putea răspunde că nu ştie nimeni nimic de ţara aia, că ea nu mai există demult… Doamne fereşte! Cine are urechi de auzit, să audă !

A.B.: Vă mulţumesc din inimă pentru onoarea pe care aţi făcut-o revistei noastre – şi, de veţi avea, cândva,  drum pe la liceul nostru şi vreme de popas – nu ne ocoliţi, vă rugăm! Pentru că, cel puţin o dată cu numărul acesta, elevii şi profesorii vor şti, cu tot respectul, cine sunteţi şi câtă recunoştinţă au datoria să vă arate, ca unuia ce sunteţi dintre cei mai bravi luptători pentru cunoaşterea Spiritului Românesc – într-o Europă destul de ignorantă şi pasivă, plină de suficienţă şi aroganţă, la capitolul multiculturalitate…

 

 A întrebat şi consemnat: prof. dr. Adrian Botez

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: