Autori rememoraţi, texte reînviate: AZI: Charles Baudelaire (1821-1867) Şi Panait Cerna (1881-1913)

 

CHARLES BAUDELAIRE (1821-1867) – s-au împlinit 140 de ani de la moartea lui. S-a născut, pe 9 aprilie 1821, la Paris (str. Hautefeuille, nr. 13), Charles-Pierre Baudelaire. Tatăl său, Joseph-Francois, avea 62 de ani(n. 1759), mama, Caroline Archenbaut-Defayis, 28 de ani(n. 1793). Pe 10 febr. 1827, tatăl moare – iar mama se recăsătoreşte cu Jacques Aupick , n. 1789, comandant de batalion, Cavaler al Ordinului Saint-Louis, Ofiţer al Legiunii de Onoare. Charles a dezaprobat gestul mamei:”Când ai un fiu ca mine – nu te recăsătoreşti”.

Ch.B. urmează Colegiul regal din Lyon, apoi Colegiul Louis-le-Grand – indisciplinat, dar premiat pentru versuri în latină. 18 aprilie, Ch.B. este eliminat, pentru insubordonare – va lua lecţii, pentru bacalaureat, în particular. Ia bacalaureatul, în aceeaşi zi în care Aupick este avansat general de brigadă.

Trăieşte izolat de părinţi. Se hotărăşte pentru cariera literară – frecventând medii boeme şi declasate. Întreţine relaţii cu Sarah la Louchette, prostituată din Cartierul Latin; boala contractată acum îi va provoca, în cele din urmă, moartea.

Familia hotărăşte să-l îmbarce pentru India; se va afla pe Insula Mauriţiu, apoi pe Réunion – dar îl convinge pe căpitanul navei să-i permită reîntoarcerea în Franţa. 1842 – revine la Paris – după majorat, moştenindu-şi tatăl adevărat – se stabileşte în Insula Saint Louis, pe cheiul Béthune, nr. 10 (azi:22). Continuă să frecventeze boema pariziană. Opioman, haşişoman. Îi cunoaşte pe Théophile Gautier, Théodor de Banville, Saint-Beuve şi Victor Hugo. O cunoaşte pe mulatra Jeanne Duval, figurantă la Teatrul Porte-Saint-Antoine, de care se va ataşa până la sfârşitul vieţii. Se stabileşte întâi pe str. Vaneau – apoi revine pe insula Saint-Louis, închiriind un apartament la Hotelul Pimodan – unde aveau loc întâlnirile Clubului Haşişinilor. I se refuză articole şiu piese de teatru.

Aprilie 1845 – publică la editorul Labitte prima sa lucrare semnată – Le salon de 1845. Publică, în L’Artiste, sonetul À une dame creole, inclus mai târziu în Les Fleurs du mal. 30 iunie – tentativă de sinucidere(o desemnase, ca moştenitoare, pe Jeanne Duval). Se stabileşte la Hotelul Dunkerque.

1846 – semnează, în L’Esprit public, nuvela La jeune enchanteur(se pare o traducere din engleză).

Din 1846, publică relativ mult şi divers: articole, nuvele, poezii. Devine membru al Societăţii Oamenilor de Litere. E îndrăgostit de actriţa Marie Daubrun.

22-25 iunie 1848 – Ch. B. participă la mişcările revoluţionare. Traduce din E.A.Poe.

1849 -Îl cunoaşte pe August Poulet-Malassis, devenit editorul operei sale.

1 iunie – publică, îl La Revue des Deux-Mondes, sub titlul general de Les Fleurs du mal – 18 poezii.

1860 – încheie cu editorul Malassis contract pentru editarea a 4 volume: Les Fleurs du mal, Les Paradis artificiels, Curiosites esthétiques şi Opinion littéraires, fiecare într-un tiraj de 1.500 de exemplare.

13 ianuarie 1860, apoi recidivă pe 23 ianuarie 1862 – criză cerebrală. 10 febr. – Îşi retrage candidatura la Academie. Malassis fiind arestat pentru insolvabilitate – editorul Hetzel cumpără drepturile de a tipări Les Fleurs du mal şi Petits poèmes en proses – 2.000 ex. fiecare. Ch. B. îi cedează editorului Michel Levy proprietatea tuturor traducerilor sale din E.A.Poe. 24 aprilie 1864 – pleacă la Bruxelles.

1865 – călătoreşte la Paris şi Honfleur. Revine la Bruxelles. Aprilie – Baudelaire este internat, după o hemiplegie, urmată de afazie, într-o casă de sănătate din Bruxelles. Mama poetului îl aduce la Paris, internându-l în clinica hidroterapeutică a dr. E.Dumas. pe 31 august 1867, orele 11 – Ch. B. moare. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse.

*


 

ALBATROSUL

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,

Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,

Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând,

Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi

Acuma par fiinţe stângace şi sfioaee

Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,

Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!

Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând!

Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe

Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări

Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;

Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări

Aripile-i imense l-împiedică să meargă.

CORESPUNDERI

Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;

Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă

Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.

Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,

Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,

Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,

Dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii,

– Iar altele bogate, trufaşe, prihănite,

Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,

Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă,

Tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă.

Trad. de Al. Philippide


 

***

PANAIT CERNA (1881-1913) – s-au împlinit 125 de ani de la naşterea sa. Născut, cu numele de Panait Stanciof, în comuna Cerna(jud. Tulcea), la 25 sept. 1881 (în acelaşiu an cu Octavian Goga). Pe tată nu-l cunoaşte, deoarece murise cu 6 luni înainte de naşterea copilului. Rămâne cu mama, Maria Naum Costea. Sărac, inteligent şi harnic – urmează şcoala primară în Cerna (1888-1893), cu rezultate excelente. 1893 – înscris, cu numele de Panait Stanciof, la liceul “N. Bălcescu”- Brăila – pe care-l absolvă, cu medie foarte bună, în 1900.

Debutează, la 16 ani, în revista Foaie interesantă, a lui Coşbuc, în nr. din 24 august 1897, cu poezia Trecut – semnând, pentru prima oară: Panait Cerna.

Va mai colabora la revistele Carmen şi Ovidiu – fie cu poezii, fie cu recenzii.Lecturi multe şi foarte diverse: Eminescu, Vlahuţă, Coşbuc – Zola, Goncourt, Maupassant, Goethe, Hugo, Basudelaire, Strindberg, Lenau…

În toamna lui 1900 – student la Universitatea din Bucureşti, la facultăţile de fizico-chimie şi filosofie. Încercase şi matematicile, dar trebuia să se şi întreţină singur, deci nu mai avea timp şi pentru ele. Se îmbolnăveşte grav de plămâni:”Sunt bolnav şi fără niciun ban. Mi-e imposibil să mai rămân în Bucureşti(…).Acum văd lămurit viitorul…întrerup facultatea”. Nu va întrerupe studiile universitare, dar va avea parte de mari lipsuri materiale – compensate doar de prietenia cu colegii E.Lovinescu, Ion Petrovici, Petre V.Haneş, D.Caracostea. Viaţa sa de student se va împărţi între lupta pentru existenţă, studiile filosofice şi spital…

1906 – îşi ia licenţa în filosofie, cu menţiunea Magna cum laude.

Cu sprijinul lui Maiorescu şi Simion Mehedinţi – P.C. va pleca în Germania, pentru a obţine doctoratul în filosofie, în vederea ocupării unei catedre universitare. 1908-1910 – Universitatea din Berlin; 1910-1912 – Universitatea din Leipzig. 1 martie 1913 – obţine doctoratul în filosofie, cu Magna cum laude – pentru teza Die Gedankelyrik (Lirica de idei). Locuia la Leipzig pe strada Hartel, nr. 25.

În 1910, îi apare unicul volum de poezii – Poezii… – premiat de Academia Română, în 1912, pe baza referatului lui Duiliu Zamfirescu. În 1905 fusese internat în sanatoriul din Sinaia – viaţa de mizerii i se curmă, lui P.C., la 8 aprilie 1913, la Leipzig, în casa lui Paul Zarifopol, din Kaiserin Augusta, nr. 31, la orele 3 dimineaţa (se pare că accelerarea bolii îi venise dintr-o ambiţie excesivă: pe o ploaie torenţială, Zarifopol I-a împrumutat pelerina lui – dar P.C., văzând că pelerina lui Zarifopol îi ajunge până la călcâie – Zarifopol fiind un om înalt – o refuză şi plecă aşa, pe o ploaie năprasnică…) – la numai câteva ceasuri după ce-şi văzuse publicată teza de doctorat (care-i sleise total puterile).I-o trimisese editorul Heinrich John. P.C. a fost înmormântat la Sűdfriedhof.

*


IISUS

Ai fost un om ş-ai pătimit ca dânsul…

Un Dumnezeu – cum te credeau părinţii –

Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:

El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,

Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt,

Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e:

El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar tu ai sângerat pe negre căi,

Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;

Tu ai gemut, când te pătrunse fierul,

De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,

Şi gura ta s-a.nvineţit de chin,

Şi duhul tău, ce nu putea să moară,

A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile sale!

Şi totuşi cât de sus, lumina mea,

Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!

De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deştepte morţi de mii de vremi

Ş-adâncul lumii să se înfioare,

Iar Tu – să ai privirea iertătoare,

Un om să fii – şi tot să nu blestemi!…

Cum au putut să steie laolaltă

Atâta chin ş-atâta bunătate?

Se rătăceşte mintea şi nu poate

Să te urmeze-n lumea ta înaltă…

*

Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –

Pământ ţi-e trupul şi-n pământ s-ascunde,

Dar umbra ta rămase printre noi

Şi inima-mi te simte orişiunde:

De sufletul ce-a întâlnit mizerii

Şi cu obolul tău le-a vindecat,

Te-apropii lin, prin negura tăcerii,

Şi strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură,

Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!

Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură

Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară,

Apropii cupa liniştii de veci,

Mereu sporeşte-a inimii comoară

Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci…

Al nostru eşti! Ce ochi văzu vreodată

Că te-ai suit la cer, purtat de nori?

Ce gând nebun svârli această pată,

Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ţi să fugă

La cei senini şi fericiţi din cer,

Când jos, prin murmure de chin şi rugă,

Atâtea braţe tremură şi-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane

Nu te-au lipit atât de strâns de lemn,

Cât te-a legat de-acest pământ nedemn

Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp, cât lutul n-o să crească

Copii asemeni chipului tău sfânt;

Atâta timp, cât liniştea cerească

Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni

Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,

Atât de mult Tu, cel născut din oameni,

Va trebui să mângâi şi să ierţi;

Atât de mult vei auzi jelire

Şi rana Ta va sângera mereu –

Îmblânzitor de oameni prin iubire,

Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!

…Dar, când vei smulge-ntreaga omenire

Din somnul lung al greului răbdat,

Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,

Atunce Tu zâmbi-vei împărat;

Atunce numai îngerul hodinii

Va coborî subt ochiu-ţi înţelept;

Îţi va culege de pe frunte spinii

Şi-ţi va închide rănile din piept.

(apărută în revista “Sămănătorul”, V, nr. 23, 4 iunie 1906)

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: