Adrian Ţiglea: Corespondenţă sibiană – meditând sine, vremi, oameni şi Dumnezeu…

Un masterand, licenţiat în Ştiinţe Politice, Adrian Ţiglea, trimite, din Sibiu (domnului Florinel Agafiţei, iar acesta – nouă… – ocolite, dar înţelepte sunt căile Domnului…), epistole (cât eseuri, cât jurnal…), adânc meditative, priviri printre gene, din nişte ochi încordaţi la extrem, pentru a sesiza mişcările subtile ale Spiritului şi Timpului contemporaneităţii româneşti…Iată o primă luare de contact cu acest Titus Lucretius Carus – modern şi creştin:

“Domnul meu,

Trăim într-o ţară în care se vorbeşte tulburător de mult, în care valuri de gânduri inutile pentru spirit curg într-o îmbătare perpetuă. Iar cât priveşte proiectele personale şi interpersonale, născute intempestiv şi abandonate fulgerator – probabil că nu mai ţin de un anumit specific naţional, ci de o formă de supravieţuire universală. Natura însăşi pare că se grăbeşte, spre a-şi consuma, cu nesaţ, anotimpurile, revenind apoi din mers pentru a mai salva ceva, din gâlceava inadecvărilor meteorologice. Astăzi, dacă ai ratat o zi de ştiri – pare că ai ratat un deceniu de istorie: am aflat, accidental, de moartea lui Saddam şi de „sărbătoarea” occidentală a acesteia. Dar mă întreb: ce ştim noi, cu adevărat, despre Irak – despre acea lume revolută, din punct de vedere al valorilor occidentale, ce anume reuşim să spicuim, dincolo de localismul inevitabil al subzistenţei noastre ? De ceva timp sunt într-o cură de bun-simţ, în ceea ce priveşte media şi, în principal, televiziunea. Şi am descoperit că sunt mult mai aproape de mine, de adevăratele mele sfinţiri. De când îmi fac proiecte de viaţă la Sibiu, Lumea a devenit atât de relativă, atât de departe de mine, încât nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez că nu mai vieţuiesc în registrul exterior al existenţei….

Am urmărit, acum ceva timp, convulsiile din Parlamentul României – provocate de mult prea târzia condamnare a comunismului.Dacă un gest pur simbolic este în stare să nască atâtea mascarade, complicităţi şi comportamente pur staliniste, mă întreb ce război civil ar fi declanşat o adevărată purificare a pseudo-României de comunism. Dar nu e nimic, intrăm acum în Europa, umiliţi şi siluiţi de propriile noatre laşităţi şi de călăii neaoşi, care gubernicesc acest popor nedemn de a fi liber. O ţară în care intelectualitatea activă nu există, în care nu sunt posibile decât administraţii autoritare – în majoritatea sectoarelor publice, în care capitalismul înseamnă o violare necuviincioasă a timpului consacrat vieţii private, viaţă care, pentru majoritatea dintre români, înseamnă refacerea fizică în faţa unui televizor care nu face decât să îţi sporească temerile inconştiente ale câştigării traiului zilnic, văruindu-ţi în faţa ochilor nenumărate imagini ale unei ţări devastate de drame naturale şi umane….

Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu de darul său de povara evadării instinctuale din viaţa cotidiană. Am aprofundat fragmente din viaţa „reală” , am sporit gradul de adaptabilitate impus de normele supravieţuirii, dar sunt fericit că nu am dobândit talentul de a izbândi social, cu orice preţ – acela al demascării şi punerii la zid a sufletului meu. Sunt fericit că nu duc povara unor compromisuri apăsătoare, a unor răscumpărări ale reuşitelor mele sociale. Evident, există oameni a căror prezenţă a contat semnificativ în copertarea vieţii mele profesionale, oameni care întrunesc datele sufleteşti necesare recunoştinţei mele, însă nu respir cu obligaţii în ceafă, în ce priveşte poteca succeselor mele – succese care nu mă copleşesc, care nu îmi palmează orgoliul social. Nu în exterior caut eu laurii împlinirii. Cu mine am eu a dovedi sau a fi dovedit. Restul e tăcere.

Să fiţi iubit şi să vă bucuraţi sufletul în anul ce vine.

La mulţi ani !”

*

13-II-2007 / FRUNTEA CU ARIPI

Mă gândesc la o aventură cu Dumnezeu. Să ne furişăm prin buimăceala iernii de afară, să ne hodinim tristeţile hrănitoare de viaţă, să dezgropăm văile nebănuite din noi. Şi să nu mai curgă chip uman. Să nu-L împart cu nimeni – nici cu nopţile lipsite de rod, nici cu fericirea pe care o aştept prin El. Să mă îmbarc pe trupul în care am agonisit puritatea, dorul. Când mă uit în privirea mea, dinspre seară, îmi vestesc generaţiile de bătrâni care mă scrutează în inimă, şoptindu-mă îmbunării, împăcării cu sine. „Cu ce aţi pătimit, dragilor, atât de mult, ca să vă răscumpăr tocmai Eu? Câte nedormiri, câte lespezi de lacrimi şi ploi v-au încercat trupul – şi nu aţi avut buna creştere să le păstraţi numai vouă. De ce, Doamne, se cuvine să nu dobândesc Eu, robul tău nemărtursit, visul împlinirii? De ce mă proteguieşti nemăsurat de mult? Mă doreşti numai pentru slava cerului Tău? Ce să învăţ Eu din învrăjbirea îndestinării?

Îţi aduci aminte, Doamne, colinda pe care am îngânat-o, în timpurile din urmă, cerului, dezmierdându-l? Când eu te priveam drept în soarele-ţi declinând veşnicia la apus, vânzându-ne unul celuilalt însângerarea? Îndrăznind, la rându-mi, să păcătuiesc cu gândul „şi Tu, dragule, eşti la fel de solitar în cuprinderea Ta?” Învaţă-mă, Doamne, să-ţi preţuiesc aproapele Tău în depărtarea mea de Tine, binecuvântează vorbirea glasului tău prin mine. Ia-mi mâna păcătoasă şi sărut-o cu gura Ta, a-sfinţindu-mă. Varsă dor pe buzele mele plăpânde, netezeşte-mi trupul cu ploaia Ta. Desăvârşeşte-mi, Doamne, graiul – să vorbesc prin codrii Tăi, prin zăpezile Tale înnaripate. Netulburarea lor să fie glasul meu. Întoarce-mă din drumul nevrednic de lauda Ta, zideşte-mă în ruga lumânărilor aprinse ale înserării, înrobeşte-mă în trupu-ţi pe care Ţi-l cerşesc. Slobozeşte iubirea Ta asupra singurătăţii mele, redă-mă celui dintâi sărut al Tău.

Să ne purtăm, Doamne, straiele sfinte ale rodniciei şi bunătăţii prin holdele de toamnă ale iubirii. Să ne adulmece ploile Tale, să ne potrivim trupul în rânduirea lui pe câmp. Să ne oficieze natura în slujba îmbunării cu Noi.

Amin.

Adrian Ţiglea

licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii “Al.I.Cuza”-Iaşi (masterand la Sibiu)

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: