Atitudini faţă de răul din contemporaneitate:(antroposofia rosicruciană): CELE TREI ASPECTE ALE RĂULUI, de Thomas Göbel – trad. de Victor Oprescu

I-Omul în conflict interior cu Răul

Cine priveşte cu degajare interioară agitaţia de toate zilele, aşa cum este ea astăzi, vede imense aglomerări citadine în care se stimulează, prin toate mijloacele, CONSUMUL – şi care a şi dezvoltat o psihologie, în acest sens. Vede, în acest furnicar, cum oamenii nu-şi dau seama şi nu reacţionează în faţa acestei situaţii; privirea lor pluteşte în neant. Şi când îi vedem cum răscolesc cu aviditate rafturile magazinelor, simţim că, în acest fenomen, nu există niciun fel de orientare, niciun scop urmărit. Sunt numai figuri şterse, fără intenţii – ceea ce este un simtom al lipsei lor de direcţie a sufletului. Visul lor este să găsească ce le-ar putea fi avantajos, profitabil. Nimic altceva! Esre un fel de aviditate această căutare oarbă pentru ceva, pentru care nu există o necesitate reală: ea stăpâneşte de departe viaţa oamenilor, la acest sfârşit de secol şi mileniu. Aceeaşi aviditate stăpâneşte şi pe cei care stau în faţa televizorului, aşteptând ceva, o “lovitură”, ceva ce nici ei nu ştiu; la fel cu toţi cei care urmăresc presa zilnic, în căutarea ultimelor catastrofe şi orori. Enumerarea ar putea continua.

Această nouă aviditate nu are o cauză, ci este urmarea unor cauze anterioare, ascunse. A unor cauze pe care fiecare le poate descoperi în sufletul său, dacă vrea s-o facă. Propriul suflet este locul atât al diagnosticului, cât şi al terapiei. Pentru aceasta trebuie să ne conectăm asupra noastră înşine, ca şi asupra destinului lumii, pe care să vrem să-l preluăm şi pentru noi. Să ne impunem această sarcină – şi apoi putem să dăm şi răspunsurilepe măsura demnităţii omului, după care noi înşine vrem să trăim. În aceasta constă calea spre o nouă morală – care de aceea este nouă, fiindcă o construim din noi înşine.(…)

IV-Răul – faţa anonimă a “Machbarkeit”-ului[1]

(…)Astăzi se creează o atmosferă de răceală, dacă s-ar cere să se accepte realitatea unor fiinţe spirituale. Există oameni, sau măcar un om, despre care să se ştie că a inaugurat concepţia matematic-materialistă despre lume? Dacă ar fi fost un om, s-ar fi vorbit despre el, ar fi fost cunoscut. Numele său ar fi fost, neapărat, glorificat! Dar situaţia este alta, căci tot ceea ce astăzi se percepe în acest domeniu, ŢINE DE ANONIMAT!!! Nu există niciun om care să preia, personal, responsabilitatea pentru existenţa noilor medii. Sunt doar întrepătrunderi, care înclină spre globalizare, voind să realizeze câştiguri, indiferent cu ce mijloace sau cu ce consecinţe. Şi este de “bon ton” posesorul de acţiuni, pentru că acestea sunt ANONIME – şi vor să rămână anonime!!! În numele lor acţionează managementul şi se face din anonimat – STĂPÂNUL LUMII… Şi cum asemenea intreprinderi globale decid asupra unor capitaluri care, unele, depăşesc bugetele de stat – ele pot să manipuleze guvernele chiar în mod legal:

a- să deplaseze forţa de muncă acolo unde este mai ieftină,

b- să transfere profitul acolo unde impozitele sunt mai reduse,

c- să construiască locuinţa acolo unde dispune de un mediu cultivabil etc.

Nu este nevoie să continuăm expunerea cu urmările unei astfel de exercitări a puterii, ci numai să arătăm care este ţelul lor. Acest ţel este dominaţia unui ANONIM asupra lumii – fără a avea nicio legitimitate democratică şi nici moralitate – şi nu recunoaşte demnitatea omului. Acest ANONIM este o putere cosmică, concentrată într-o fiinţă spirituală.

Anonimatul şi generalizarea, pe care această concepţie despre lume le generează, de la uniformizarea produselor industriale, până la uniformizarea educaţiei sau, mai exact, condiţionarea tinerei generaţii de activităţi industriale – pledează pentru prezenţa unei anumite fiinţe spirituale. Această fiinţă ridică arta inteligenţei sale la un standard mondial, în toate domeniile vieţii omeneşti. Fiinţa care stabileşte Machbarkeitul a fost numită şi analizată, într-un articol al lui Christof Lindeman (în Goetheanum, nr. 39/1999). Inteligenţa de care vorbim aici este aceea a lui AHRIMAN, aşa cum se numeşte această fiinţă, în literatura esoterică.

V-Care sunt caracteristicile lui Ahriman?

-Matematismul materialist formează baze de concepte generalizatoare a Machbarkeitului. Din aceasta rezultă:

-matematizarea fenomenelor şi a calităţii acestora (reducţionism);

-ispita (atracţia) Machbarkeitului devine imboldul intelectual al muncii;

-anonimatul cercetării şi a capitalului conduce spre globalizare şi cercetare de mari dimensiuni;

-aptitudinea (înclinaţia) pentru industrie devine ţelul fiecăruia, în formarea sa profesională;

-manipularea conştienţei publice este sarcina noilor medii;

-năzuinţa spre dominaţia mondială, prin contopirea industriei cu marile concerne bancare şi de presă (sic!).

ACESTA ESTE PRIMUL ASPECT AL RĂULUI!!! El este fiinţa care închide pe om în colivia de aur a inteligenţei sale celei mai pure, care este fără defecte şi, în sine, incontestabil logică. Tehnica născută din această inteligenţă duce la crearea unei anti-lumi – din spaţiul cibernetic şi Internet – şi care, social vorbind, este impregnată şi răspândită în lumea întregă. Această anti-lume este proiectată ca înlocuitor al naturii, pentru simţurile omului. Acestei lumi îi lipseşte tot ceea ce noi numim realitate în cercetarea naturii.

Fiinţa lui Ahriman astfel caracterizată are nevoie de Eul Omului, pe care nu îl poate înlocui, dar îl poate utiliza. Din felul cum Ahriman uniformizează şi utilizează Eul Uman rezultă şi faptul că, totuşi, nu poate cunoaşte pe om în întregime. El nu cunoaşte sentimentele omului, nu cunoaşte sentimentul de milă, de compasiune şi nu ştie ce este iubirea. Omul este, pentru Ahriman, doar un obiect ce poate fi manipulat. Îi lipseşte seninătatea, liniştea interioară – care este premiza uimirii şi el nu poate înţelege că motivaţia activităţii umane se poate afla nu numai în tehnică, ci şi în problemele sociale, în nevoile şi rătăcirile sale. Prin limitarea la o raţiune restrictivă, izolată – întrega fiinţă a omului, mai ales partea care se află în intelectul lucid, nu mai este condusă de conştienţă, deoarece eul este dependent de modul de lucru ahrimanic şi închistat în el. Restul din fiinţa umană, nepreluat de Ahriman – simţămintele şi sensibilitatea – devine, astfel, un câmp deschis pentru alte fiinţe, care sunt interesate de această latură a omului. Aici apare o cu totul altă categorie de ispite, decât cele dirijate de Ahriman.

VI-Răul ca slăbiciune a izolării în propria fiinţă

AL DOILEA ASPECT AL RĂULUI stăpâneşte lumea de imagini, care înconjoară, astăzi, pe fiecare om – fără ca el să se poată apăra împotriva ei, decât retrăgându-se în sine. Întreaga propagandă publicitară pe care o desfăşoară mass-media creează o puternică atracţie pentru dorinţele josnice ale omului. Ele sunt un puternic apel către tot ce apare înăuntrul sufletului când eul, stăpânit de intelect, nu se mai interesează de oamenii de jos şi de conştiinţa sensibil-visătoare. Şi cu cât acest apel acţionează la un nivel inferior, cu atât mai eficace este. De la acel “ai grijă de tine”, care ar trebui să ducă la creşterea sentimentului valorii proprii, a Ego-ului, în adolescenţă, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani – drumul duce până la acele fete-femei, mai mult sau mai puţin dezbrăcate, care, în toate locurile posibile, nicidecum oneste, solicită tot ceea ce se aruncă pe piaţă. Propaganda pentru sexualitate este desprinsă, de cele mai multe ori, de erotic, acţionează mult mai strâns cu cea pentru pornografie.

Această revărsare de pornografie, ascunsă sub aspectul că “totul este la modă”, că este curentul general – duce la nepăsare gravă, obţinută forţat, şi se pierde, astfel, speranţa că ar putea să vină ceva adevărat din lume, sau din societate. Această tendinţă slăbeşte voinţa în aşa fel, încât dorinţele care pornesc din trup trebuie să fie neapărat satisfăcute. Modul cum aceste dorinţe sunt satisfăcute se află sub nivelul public de acceptare – şi, pentru aceasta, Internetul stă la dispoziţie, acolo unde pornografia crasă s-a stabilit ad-hoc. Aceasta este posibil, deoarece – contrar tendinţelor ahrimanice de generalizare – aici omul, izolat şi neobservat, nu mai este nevoit să respecte normele societăţii şi se poate lăsa în voia pasiunilor sale. Când eroticul se desprinde de iubire şi sexualitatea de erotic, satisfacerea dorinţelor care pornesc din trup a devenit unica motivaţie a faptelor, a acţiunilor omului izolat. Ceea ce este zguduitor aici nu este faptul în sine, ci inevitabilitatea acestuia, în ciuda chiar a imposibilităţii evidente a unei atare satisfacţii. Pofta care, după fiecare încercare de satisfacere, revine mai intens – împinge pe om într-o lume din care nu există ieşire, atâta timp cât el este singur şi dorinţa sa nu este înlăturată, prin intervenţia altot oameni. În această acţiune a Răului trebuie să deosebim astăzi două direcţii: I-una care sfârşeşte chiar într-o decădere fizică, exterioară, cu brutalitate, cruzime şi animalitate – II-alta care care duce spre o subtilitate de rafinamentintelectual morbid. Ultima sfârşeşte în negaţia corporalităţii, în care voinţa în care voinţa nu mai poate da niciun ajutor. În fiecare caz, omul nu se mai regăseşte în societate, ci se simte ca într-o lume proprie, căreia societatea trebuie să i se supună sau s-o servească, fără ca el însuşi să trebuiască să apară în ea. Rudolf Steiner face pe Lucifer, în a cărui lume pătrunde un astfel de om, să se adreseze acestuia: “Simte-te pe tine!” Ahriman, dimpotrivă, se adresează omului: “Recunoaşte-mă pe mine!”

VII-Omul – prăbuşit în această dublă înfăţişare a Răului

Omul luciferic, izolat în pornirile sale, simţind slăbiciunea proprie – şi omul ahrimanic, cu atracţia sa intelectuală spre Machbarkeit, cu lumea sa manipulată – unul şi acelaşi om, nu sunt doi oameni. Egoul său este corupt şi sedus şi în funcţie de situaţie – cade dintr-una în altadin aceste situaţii: omul ca unealtă decăzută, împărţit între Lucifer şi Ahriman – aceasta este dubla înfăţişare a Răului în om. Intelectul este cuplat de Ahriman, direct cu voinţa care îl conduce, în mod cinic, dinafară. Adevăratul miez al omului este anihilat pe tăcute, în autoplăcere, prin Lucifer.

Ahriman trăieşte în organismul viu (corpul eteric) al omului, pe care, apoi, îl stăpâneşte – dacă omul e slab şi îi cedează procesele corpului eteric; acesta este cazul când se instalează o intelectualitate izolată de toate celelalte aptitudini sufleteşti. În loc să fie condus de voinţa de gândire – apar, fulgerător, idei fanteziste, fără effort de voinţă, în conştienţă – şi sunt conştientizate, cel mai adesea, abia când sunt deja exprimate. Apoi cuvintele şi conceptele sunt aşa fel împletite, încât cuvântul apare înaintea conceptului. Şi conceptul apare ca urmare a cuvântului. Această lipsă de voinţă în gândire se ascunde în exprimări fulgerătoare despre judecăţi (de ex., despre imperfecţiunile altor oameni). Ahriman stăpâneşte voinţa prin atracţia intelectuală a Machbarkeitului.

Lucifer trăieşte în structura sufletească a omului (în corpul astral). El acţionează în instincte, pasiuni, pofte, în lăcomie şi în suferinţele omului – şi de acolo inundă conştienţa în aşa fel, încât numai reacţiile propriului suflet devin conştiente. Omul devine orb faţă de cauzele care au declanşat situaţia şi au acţionat asupra sufletului său. Nu ceea ce exprimă un alt om, celălalt, devine conştient – ci doar propria părere, care se stârneşte aici. Aceasta poate fi pricinuită atât de antipatie, cât şi de simpatie – în toate cazurile, Lucifer stimulează sufletul pentru conţinutul percepţiei, conţinut care rămâne întunecat. Partea sedusă de Lucifer în om are, întotdeauna, dreptate… El nu poate să dea ascultare! Două fraze auzite sunt deja suficiente pentru a înţelege cuvântul şi a comunica ceea ce crede propriul suflet. Aceasta este expresia izolării în propriul suflet, prin Lucifer – şi ea poate fi observată cum se produce treptat – aceasta, dacă vrem să observăm…

VIII-Omul în faţa cufundării în abis a Eului – provocată de Rău

Se pune întrebarea: influenţează Răul numai sufletul omului, pentru a-i domina Eul – sau pătrunde – cu o forţă teribilă – chiar în Eul însuşi, pentru a se instala în locul acestuia? Întrebarea însăşi produce o anumită oroare, în acei care s-au străduit în autoeducaţie, sau care urmează un program de pregătire antroposofică. Cine nu a ajuns să-i cunoască bine pe Ahriman şi pe Lucifer – nu ia în serios o asemenea întrebare şi o consideră ca pe ceva caraghios, sau ca pe ceva imposibil. Refuzul lăuntric al acestei întrebări este, în prezent, în mod sistematic şi epidemic, foarte răspândit. Cât de puţin realistă este considerată această întrebare, dacă ne gândim, mai ales că sunt persoane care nu acceptă că omul are şi un eu. Pentru a răspunde în mod serios la asemenea întrebare, ar trebui, în prealabil, să examinăm ce rol îndeplinesc învelişurile eului, luat în sine – şi ce rol are Eul, în învelişurile sale, respectiv în ceea ce numim elementele constitutive ale fiinţei umane. În legătură cu învelişurile Eului nostru, să ne gândim în felul următor. Eul: I-are un corp astral sau fizic, II-are o fiziologie sau un corp temporal (eteric), III-are un suflet sau corp astral, din care sufletul priveşte lumea cu cele 3 forţe ale sale: gândirea, simţirea şi voinţa.

Aceste 3 corpuri acţionează împreună, ca instrumente ale Eului, care apare în comunitate (societate) prin stilul său, determinat de felul cum este condus de gândire, simţire şi voinţă. Contrar regnului animal, care, în principiu, are aceeaşi organizare, corpurile umane nu sunt determinate de ereditate, ci doar alcătuirea lor fizică e moştenită prin ereditate – celelalte corpuri trebuie să sufere un proces de educaţie, pentru a se dezvolta şi evolua. Se constată, astfel, între altele, că vorbirea nu e moştenită, ci numai aptitudinea de a vorbi; că gândirea nu se moşteneşte, ci numai aptitudinea de a gândi, care s-a dezvoltat cu ajutorul vorbirii. Nici chiar voinţa nu e de natură ereditară. Voinţa e adusă, ca şi simţirea, din viaţa de dinainte de naştere. Observăm acest fapt la noul născut. Voinţa şi simţirea sa se observă din capul locului că fac parte din trăsăturile sale individuale de caracter. Dar pentru a merge, a vorbi şi a gândi – copilul are nevoie de contactul cu societatea. Omul matur îşi dirijează cu gândirea voinţa sau, cel puţin, şi-o poate conduce. Ceea ce, însă, mai ales, nu are nimic de a face cu ereditatea – este acea fiinţă spirituală, cuprinsă în cele 3 învelişuri ale omului – fizic, eteric, astral – şi care este Eul. Formarea gândirii, a simţirii şi a voinţei, în contextul social şi de limbă al unei culturi naţionale este o creaţie a familiei, a şcolii şi a profesiunii. Acest proces se încheie la vârsta de 20 de ani. Şi dacă dezvoltarea continuă, aceasta are loc numai printr-un proces de auto-educaţie, dirijat chiar de Eu.

IX-Despre lipsa Eului – şi înlocuirea lui de cea de a treia fiinţă a Răului

Dacă luăm această sintagmă în serios, nu e nicio greutate să considerăm posibil că un Eu, într-un astfel de om, nu trebuie suprimat şi încarnarea sa cu o criză a Eului nu trebuie pregătită. Dacă lipseşte Eul, atunci apare ceva ce nu traversează niciun fel de criză, cum ar fi criza încăpăţânării, pe care copilul o are la 3 ani, ca aceea a pubertăţii sau aceea a naşterii Eului, în jurul vârstei de 20 de ani. Unui astfel de om fără Eu – îi lipsesc şi loviturile sorţii, care apar mai târziu. Toate acestea se explică numai prin eu. În toate cazurile, întreaga încărcătură a sufletului este impregnată de societate şi Eul trebuie să se transforme, dacă e necesar pentru dezvoltarea stilului. Unui om lipsit de Eu crizele creşterii, precum şi impulsul de refacere, de transformare a sufletului, influenţat de societate. În mod necesar îi lipseşte şi capacitatea de a putea sta ca observator faţă de suflet. El ESTE un suflet uman – dar nu este Eul care ARE un suflet uman. El este un om, dar ca om lipsit de Eu, e ca un câmp deschis pentru toate fiinţele care îl înconjoară şi îl influenţează. El e deschis oricărui fundamentalism, şovinismului şi tuturor ademenirilor propagandei şi ale mass-mediei. Fără apărare, el e pradă tuturor tentaţiilor. Ar trebui să se apere, ar trebui să se integreze în medii care îl pot ajuta pe baza recunoaşterii situaţiei sale. Aceasta este o sarcină a societăţii, care încă nu este recunoscută, dar pe care o vede cel care învaţă să vadă Răul.

O situaţie cu mult mai deosebită este când un înveliş al fiinţei umane este captat de o fiinţă superioară, care nu acţionează ca Lucifer şi Ahriman, asupra Eului, pentru a-l corupe. Această fiinţă trebuie să fie de un rang mult mai înalt, căci poate face din oamenii care nu au Eu – instrumente ale sale. Aceasta nu trebuie să aibă întotdeauna o dimensiune, aşa cum a fost cazul lui Hitler . Amoralitatea pură care se revelează prin asemenea fiinţă umană, care nu e decât o marionetă şi care, în modul cel mai cinic, fără ruşine, fără milă şi fără acordul (exprimat prin vot) al mulţimii – stăpâneşte şi conduce mulţimea, în mod magic, fără să dea înapoi chiar de la uciderea în masă. Hitler nu e chiar ultimul exemplu. Asemenea fiinţe se văd acum peste tot în lume. Ceea ce e îngrozitor la aceste marionete, e posibilitatea să apară ca oameni normali, pentru cei din jur – pe care îi poate împinge la fapte pe care nu le-ar fi săvârşit niciodată, din îndemnul propriului Eu. Totul, de la lipsa nemăsurată de omenie, din lagărele de concentrare – sau asasinarea populaţiei în Bosnia şi Kossovo, nu poate fi înţeles altfel. Eurile celor ce au săvârşit asemenea fapte au fost înlocuite parţial şi temporal. Cine simte plăcere în faţa unei crime, în faţa unui chin, a uciderii animalelor – are dezlănţuit în el al treilea aspect al Răului. Nu e vorba aici dacă această fiinţă, care acţionează în om, în locul eului acestuia, se numeşte Sorat, Antichrist sau Demonul Solar – e vorba să reuşim să descifrăm corect fenomenul şi, de asemenea , e vorba ca acestei fiinţe să-i opunem ceva ce îi poate ţine piept şi îi poate respinge atacurile. Dacă nu facem aceasta, ne vom afla, din nou, aşa cum mulţi germani s-au aflat, în 1933. Despre aceasta vom vorbi acum, în acest capitol.

A TREIA CATEGORIE A RĂULUI, care poate pătrunde într-un om, înlocuindu-i Eul există şi, aşa cum am arătat, poate fi descrisă fenomenologic. Dacă vrem să stăm faţă în faţă cu acţiunile săvârşite de marionetele acestei fiinţe şi să ne facem o părere sigură despre ele, atunci trebuie, mai înainte, să reuşim să diferenţiem propria activitate a eului nostru, într-un mod mai clar decât ar fi necesar, pentru cunoaşterea lui Ahriman şi Lucifer. Pentru aceasta trebuie noi înşine să înţelegem cum e un om condus, pe de-a-ntregul, de eul său faţă de lume. Această înţelegere trebuie s-o realizăm în mod dinamic, ceea ce înseamnă că întregul proces al propriului comportament în lume să-l privim ca o structură temporală. Căpătăm astfel o mare siguranţă că, în toate ocaziile de fiecare zi, suntem conduşi de propriul nostru Eu şi de nimeni altcineva. Să analizăm cum se poate obţine aceasta, în mod practic. Şi mai trebuie să arătăm cum, printr-o asemenea cunoaştere dinamică, a noastră înşine – se dezvoltă o judecată sigură, care ajunge să recunoască această a treia fiinţă a Răului – şi dacă acţiunile ei au pătruns în viaţa socială.

X-Conducerea omului integral de către Eu

Pentru a ajunge să cunoaştem relaţia între Eu şi suflet, în felul menţionat aici, trebuie, mai întâi, să atragem atenţia asupra a ceva ce există întotdeauna în interiorul propriului suflet, fără ca acest lucru să fie, cel mai adesea, observat. Iată ce este: observaţi starea sufletească a entuziasmului. Cine observă imediat această stare, sau imediat după, va remarca faptul că sufletul se lărgeşte în sus şi în jos (dacă ne putem îngădui să folosim o expresie spaţială, pentru acest sentiment nespaţial), fără a atinge o limită şi fără a sta faţă în faţă cu lumea, deşi motivul declanţării acestei stări sufleteşti ar putea fi găsit în lume. În această stare nu există nicio diferenţiere între Eu şi suflet – şi nici nu e posibilă. A observa acest fapt e prima obligaţie de îndeplinit. Din această stare, sufletul se poate concentra apoi în două direcţii – o dată în direcţia în direcţia gândirii şi altă dată în direcţia voinţei. În direcţia gândirii este dezamăgirea – starea care se observă imediat. Acum sufletul vibrează în concordanţă – vorbind din nou plastic – în spaţialitatea sa cu corpul viu. Conştienţa eului “pune capul la bătaie” – ca să spunem aşa – şi observă ce anume a provocat entuziasmul. Dacă omul vrea să înţeleagă ce fenomen anterior a provocat entuziasmul – el va evoca, din mulţimea de concepte de care dispune prin experienţa sa de viaţă – ceea ce e util, pentru a forma premiza gândirii. Acţiunea interioară de gândire se declanşează şi se apleacă asupra obiectului. Înţelegerea însăşi la care duce gândirea cuprinde cel puţin 2 procese de gândire, unul mai mult de analiză, sau de individualizare şi apropiere de obiect – şi altul de prelucrare sintetizatoare utilă a conceptului sau a relaţiei conceptuale a obiectului în suflet. Dacă legătura conceptuală este maturizată până a deveni idee, se află faţă în faţă subiectul care vrea să cunoască şi obiectul care trebuie înţeles complet separat – atunci imaginea conceptului în suflet va deveni (mai mult sau mai puţin) imaginea obiectului. Eul e aici centrul activ de intenţie, în punctul central al sufletului, de unde este condusă voinţa de gândire.

Să ne întoarcem la sentimentul de entuziasm, pentru a cerceta modul în care sufletul se concentrează spre voinţă – dar acum nu spre centrul sufletesc, pe care îl simte în cap – ci în membre, căci aici apare imboldul spre activitate. În voinţă, sufletul nu cuprinde intelectul ca în cap, ci înţelepciunea care, ca o aptitudine exersată, adaptată corpului eteric – aceasta cuprinde voinţa şi o utilizează în mod obiectiv. Dacă aptitudinile necesare prin exerciţiu nu sunt adaptate corpului eteric, ar trebui totuşi dobândite; despre aceasta nu vom vorbi acum. Fapta care urmează e acţiunea obiectivă şi oportună a exercxitării aptitudinilor. În faptă, subiectul şi obiectul sunt una, perfect integrate. Prin faptă, obiectul asupra căruia se exercită, se modifică. Omul imprimă astfel lumii pecetea fiinţei sale. Şi astfel, urmarea faptei aparţine lumii existente, lumii necesităţii. Fapta devine eveniment, întâmplare şi s-a desprins din omul activ, opera sa aparţine lumii. Să ne aruncăm, din nou, privirea comparativ, asupra noţiunilor de “înţelegere” (am înţeles, am priceput ceva) şi “faptă” (am făcut ceva). În faptă, subiectul şi obiectul se contopesc într-o unitate procesuală nedespărţită, într-o stare de fapt unică. Acum e opusă “înţelegerii”, în toate caracteristicile sale, în mod polar, unde subiectul şi obiectul se află faţă în faţă, în faptul cunoaşterii.

Cum fapta, prin sine însăşi, şi dincolo de sine însăşi, duce, în mod necesar, la producerea evenimentului, atunci înţelegerea conduce mai departe, numai dacă omul, care a ajuns la înţelegere, face din ceea ce a înţeles – motivaţie. Nimic din faptul înţelegerii nu duce, prin sine însuşi, la motivaţie. O nouă legătură între subiect şi obiect trebuie, ca şi pasărea Phoenix, să apară din cenuşa înţelegerii. Motivul (motivaţia) trebuie să fie stârnit(ă) de om, prin sine însuşi, în punctul central al sufletului, dacă vrea să se întoarcă, din nou, spre lume, în realitatea ei din imaginea pe care o are deja despre aceasta. Eul trebuie să aducă înţelegerea la starea de motiv şi să ia hotărârea să vrea să acţioneze. Şi aceasta e polar opus evenimentului; căci acum, omul care ia hotărârea stă, din nou, faţă în faţă cu lumea. El trebuie să aibă, acum, în faţa ochilor, condiţiile acţiunilor sale şi “controversa (gâlceava!) gândirii cu lumea!” – să o posteze în aşa fel, încât urmările acţiunii sale el le poate prevedea din condiţiile din lume.

Există, oare, aici, o corespondenţă bipolară? Controversa gândirii cu lumea are loc, în mod necesar, înaintea acţiunii; urmează, după acţiune şi după eveniment, ceva ce se găseşte după aceea? Evenimentul circumscris în lume, dependent de necesitate şi purtător al peceţii Eului – stă sub legea karmei – şi acţionează asupra oamenilor retroactiv. Iar acela nu numai că ştie aceasta, ci vrea el însuşi retroactivitatea, se plasează, obligatoriu, în situaţia pe care o provoacă spiritul: el este un om echilibrat, un om în echilibru.

XI-Omul-în-echilibru şi “Eu SUNT

Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)

Acest proces de conducere prin Eu trebuie temeinic conştientizată, pentru a se putea exclude posibilitatea ca o altă fiinţă să acţioneze sau să conlucreze cu tine. Noul Secol va avea nevoie de astfel de oameni, care să devină stăpâni conştienţi pe propriul lor suflet şi, totodată, prin aceasta, stăpâni pe destinul lor. Aceşti oameni înţeleg lumea ca pe o datorie, ale cărei premize le-au stabilit ei înşişi în trecut, creând, totodată, în lume, premize pentru sarcinile care îi vor întâmpina în viitor(…)

Un astfel de om, care a mers atât de departe, în a se găsi pe sine însuşi, are şi ajutor din partea cuiva, sau e lăsat singur? Întrebarea priveşte pe fiecare om care îşi recunoaşte idealul, în această deplinătate a fiinţei umane. Putem privi această întrebare în mod pragmatic – şi s-o formulăm astfel: “Am primit eu un ajutor practic, în situaţiile în care imperfecţiunea comportării şi a gândirii mele at fi putut provoca, chiar neintenţionat, catastrofe, care, totuşi, nu s-au petrecut?” (…) Un anumit fel de ajutor poate fi totdeauna remarcat şi e cu atât mai uşor resimţit, cu cât a foat depusă mai multă străduinţă în educarea propriului suflet. Atunci aude omul vocea conştiinţei. O primă manifestare în care se aude această voce o simte omul în tinereţe, mai ales la pubertate, după unele fapte rele, care s-au produs, adesea, în furtuna entuziasmului. Conştiinţa “loveşte” atunci sufletul, şi acesta simte o ruşine amară. Astfel s-a dezvoltat o cultură, prin ascultarea acestei voci a conştiinţei. (…) Mai târziu, pentru a auzi vocea conştiinţei, omul trebuie să se scufunde într-o totală linişte lăuntrică, în propria sa forţă, în studierea sufletului(…). Spre mijlocul vieţii, omul îşi aude conştiinţa în timpul faptei, în timpul acţiunii. Atunci fapta fie este frânată, fie favorizată – şi, la maturitate (liniştea lăuntrică fiind dobândită prin exerciţiu) vocea vorbeşte înaintea faptei, ba chiar te incită la faptă. Cine e această voce a conştiinţei, cui aparţine acest ajutor? Este ea oare vocea fiinţei mele superioare – şi este, totodată, vocea Aceluia pe care L-a văzut Pavel, pe drumul Damascului? Faptul că această voce răsună în nucleul cel mai tainic al fiinţei mele – îmi spune că este chiar fiinţa mea superioară, care m-a condus în toate timpurile.(…) Dispoziţia sufletească ce apare spune, de asemenea, că ar fi curat orgoliu să te simţi singur. În mine, care sunt încarnat, prin natura învelişurilor mele, în Dumnezeu Tatăl – vorbeşte “Eu SUNT”(cf. “Eu sunt Cel Ce sunt” – Moise, Ieşirea, 3, 14).(…)

Dar nu numai Răul domină sfârşitul acestui secol. Sfârşitul de secol a dat Eului un nou conţinut. Vocea care vorbeşte în Eu are Eul ca pe un recipient al ei. Un recipient pe care omul îl poate crea singur, prin forţa fiinţei sale. Din certitudinea acestui ajutor apare încrederea că e posibil un viitor demn, pentru om. Aceasta e forţa care stimulează preluarea preluarea de noi conţinuturi, în Eu. Asemenea conţinuturi constau în imaginile tripartite, pe care ni le creăm despre oamenii cu care trăim. Acestea vor evolua după cum un alt om îşi pune dinamica întregii sale fiinţe umane, în slujba societăţii. Un nou creştinism, deci, se anunţă în om. Din asemenea percepţii apar intuiţiile, de care am nevoie să-i creez un climat social, care să-l împingă mai departe, pe drumul de dezvoltare a umanităţii. Omul în al cărui suflet condus de Eu mă adâncesc astfel – este lumea spirituală cea mai aproape de mine.

Viitorul va avea nevoie de asemenea începuturi ale unei fraternităţi spirituale, dacă cele 3 entităţi ale Răului îşi vor continua atacurile asupra Eului uman – mereu cu alte născociri şi minciuni.

(articol semnat de Thomas Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu; selecţia fragmentelor – A. Botez)

 


[1]Machbarkeit – termen, deocamdată, intraductibil (de aceea, se va păstra termenul german); cuvântul acesta ar putea fi tradus, DAR INCOMPLET! – prin “fezabilitate” (capacitatea de a se face ceva) – dar cuprinde, în semantica lui, o arie mai largă.

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: