“Cartea şi computerul”, de prof. Mircea Dinutz

Citim în Dicţionarul explicativ al limbii române (1998), la cuvântul CARTE, următoarele : « Scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum ». Ca obiect material, nimic mai mult. Ca obiect spiritual, estetic şi moral, deopotrivă, definiţia de mai sus este foarte departe de a satisface. Când a inventat, în Europa, tiparul cu litere mobile, Johann Gutenberg (1400-1468) n-a realizat, probabil, că a inaugurat o nouă epocă. Lumina literei tipărite a pătruns în toate colţurile Europei, mai mult sau mai puţin balcanice, şi…de aici, mai departe. Minţile omeneşti s-au deschis, asemenea, spre bine şi spre rău, informaţia a circulat mai rapid cu toate consecinţele (bune şi rele) ce decurg de aici. Pe de o parte, mintea din ce în ce mai îndrăzneaţă a omului a dus la o « explozie » fără precedent a descoperirilor tehnice şi ştiinţifice, mărind încrederea în sine a singurei fiinţe aflate în poziţie bipedă, pentru a măsura distanţele dintre el şi linia infinitului, cu cât mai mari, cu atât mai provocatoare, iar pe de altă parte, a mărit simţitor posibilităţile de COMUNICARE între semeni, între om şi umanitate, între om şi Sinele său, ceea ce crea şansa unui acord pe termen nelimitat între Om şi Univers. Litera tipărită menţine mintea vie, o obligă să se afle permanent într-un proces de căutare şi descoperire, construind şi reconstruind « ad infinitum », întru găsirea unor soluţii noi, cu întemeierea armonioasă a relaţiei cu ceilalţi şi cu Sine. Dacă deschidem acelaşi Dicţionar…, la cuvântul COMPUTER, găsim următoarele: >>>>>>> Mircea Dinutz